luni, 6 decembrie 2010
Acum 4 luni
Neam de vuiton
vineri, 19 noiembrie 2010
Acu jde ani am primit o poseta d-astea la moda, un un fel papornitoi cu care se uzmesc mecdoancele intre 14 si 68 de ani. M-am uitat eu cam chiondoras cand am primit-o, n-o fi vreo aluzie de genul, "poate c-ar trebui sa ne vedem si cu alte persoane si uite, ia-ti un geamantan si-o vacanta prelungita unde-oi vrea tu. Numai, du-te!" N-a fost asa, a fost doar un cadou si io, fata cu naturelu simtitor am zis ca s-o port cateva zile ca n-o fi foc. M-a tinut maximum o saptamana si-a fost suficient sa ma ia si-n ziua de azi c-un cutit in sale. Pai, da, pentru ca incapeau in ea, un chil de lapte, doua kg de morcovi, trei de cartofi, un pachet de cafea, o sticla de apa minerala de doi litri si vreo trei franzele. O umpleam si-n fiecare zi pentru ca nu-mi placea sa umblu cu cogeamite scrotul sugusat atarnand-mi de gat.
Ma tot intreb, ce-o cara cuconetul in coscogea hardughia. Pe unele mai ca le inteleg, si-au luat-o ca sa para fundu mai mic, altele mai cara una, alta de pe la piata, asa cum faceam eu, fatucile care au si-o scoala-n drum spre mall, or fi avand pe langa ustensilele de sulimeneala si niscaiva carti. Da' sa fii tu, ditamai politicianca si sa te descentrezi carand papornita, nu inteleg. Daca tot dai o gramada de bani pe ea, pe care tre' sa-i castigi tare usor ca altfel n-ai baga in cinci catarame mii de euro, macar de ti-ar face fundul nitelus mai obraznic, sa nu mai arate ca tabela de marcaj de pe Santiago Bernabeu, cat de plata si de lata. Macar creeaza niste locuri de munca, angajeaza vreo doi muncitori s-o mute prin tara. Fa, naibii, ceva util cu investitia aia daca de spinarea ta te doare-n paispe, barem pune banii la treaba, ca doar este un bun mobil neimpozbil de vreo doua ori mai scump decat un microbuz scolar
Poza de aici
Poezia de săptămâna asta
sâmbătă, 13 noiembrie 2010
Gerul - I.A. Bunin
Puternic arde-a stelelor arcadă,
Calea Lactee se prelinge lent.
Iar curtea troienită de zăpadă
E doar un licăr, viu, fosforescent.
Lumina vânătă şi argintie,
Luminile lui Orion din cer,
Te-mbracă, pură, ca-ntr-o feerie
Vrăjind ninsorile captive-n ger.
Fosforic aburesc zăpezi, şi - iată
Zăresc cum scapără din gene-acum
Pe umerii tăi leneş aruncată,
Blana de gheaţă ca un alb parfum,
Cum pâlpâie cerceii, cum palpită
Întunecaţii ochi ca stele vii
Ce sfredelesc cu-o foame-nsufleţită
Văzduhul printre genele-argintii.
Cu nunta la fotograf
luni, 8 noiembrie 2010
Habar n-aveam că mai există fotografi specializaţi în nunţi, botezuri şi parastase. Adică fotograful ăla "de studiou" care te pune să te uiţi în zările trandafirii. Tu, cu noian de flori de măr în coc, rochia musai să fie imaculată indiferent că ai douăj de chile sau trei qintale, sau Doamne fereşte, eşti borţoasă în lunea a paişpea, după socotelile unor mătuşi de-a opta spiţă. Mătuşile lui. Ale tale ştiu şi susţin că eşti neprihănită, "fată cu situaţie ce-o fi văzut la sfrijitu- ăsta că nu face de ea?!".
E, studioul trebuie să fie prevăzut cu diverse piese de mobilier reprezentând de pildă, prosperitatea ori sacrificiul, după caz , o ditamai columna de mucava, dup-aia, rolul fiecăruia în această afacere, ea, pe scaun cu buchetul prăvălit pe bombeuri şi el cu mâna pe umărul ei, protector sau cu aerul "te ridici cand zic io".
Credeam că toată lumea care îşi pune pirostriile are un prieten, pe cineva care să-i facă poze să nu fie nevoie să plătească pe unul care să-i aşeze cu mâna, stai aşa, fă aşa, zi aşa. Na, că m-am înşelat. Sunt unii care dau bani să fie fotografiaţi profi.
Aşa cum am văzut de unăzi în Herăstrău, stăteau ăia smirnă, cum li se spunea. Şi odată izbucneşte pozarul, "ţine-o domne, de mână, ce dracu, aşa, ca şi când ţi-ar plăcea. Uită-te în ochii ei ca şi când ai iubi-o!"
poza de aici
Poezia de săptămâna asta
joi, 4 noiembrie 2010
Crizanteme - Dimitrie Anghel
Se trec şi florile de toamnă, cele din urmă flori, şi-n casă
Lîngă oglinzile-obosite, o fată şubredă şi pală
Preschimbă florile în vase, evlavios ca o vestală.
Mor florile mîhnite, toamna, în casa cui n-a fost mireasă...
Înc-un mănunchi, şi cîte visuri şi primăveri — cîtă ruină !
Dac-ar avea grai ca să spuie, oglinda cîte n-ar mai spune;
A tale braţe obosite putere n-ar avea s-adune
Troienele de flori bogate, culese zilnic din grădină.
Norocu-ntăilor brînduşe culese-n zori de zi pe rouă...
Cum s-a trecut, şi cum trec toate pîn' vine moartea să te cheme;
Azi vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme;
În lacrimi tremură oglinda ca faţa apelor cînd plouă.
Şi-mbrăţişaţi alături plîngem, plîngi blîndă, candidă vestală,
Din lacrimi liniştea sporeşte, ş-a fi tîrziu pricepi ce-nsamnă.
Brînduşele-nfloresc de-a pururi şi poate soarele de toamnă
S-o-nduioşa ca să-ţi arunce pe frunte mîndra lui beteală.
Lumina clară a zilei
miercuri, 6 octombrie 2010
Cu părinţi fantomatici, aplecaţi mai mult peste masa de joc decât asupra copiilor sau problemelor acestora, Tara, Bim, Raja, Buba visează mult, visează frumos cu privirile alergând în urma calului alb al vecinului pakistanez, foarte bogat, foarte aşezat, cu cele mai înalte idealuri.
Raja şi Bim visează să devină erou şi eroină, Tara visează să devină mamă iar Buba nu-şi doreşte decât să asculte muzică veche şi asurzitoare.
Anita Desai spune că Lumina clară a zilei este romanul său cel mai autobiografic.
Aşadar, întoarce o privire înspre bătrânul New Delhi, ştergând pojghiţa de praf de pe străzile fierbinţi ale copilăriei, identifică momentul în care cei patru încetează să fie o singură entitate, un singur organism-Copiii, şi fiecare se aşterne pe drumul lui.
În tot acest timp, la un alt nivel, în lumea oamenilor mari, se înfăptuiesc lucruri la fel de memorabile, la fel de importante şi dureroase, o frîntură care se smulge din trupul Indiei işi urmează idealurile, visele, credinţa aidoma copiilor familiei Das.
Cea mai importantă idee a romanului este aceea că împlinirea, fericirea le cunoşti doar atunci cand ai puterea să alegi, să fii eroul propriului destin, să nu fii nevoit să spui vreodată, "n-am avut de ales"
Individ sau exemplar
marți, 5 octombrie 2010
Pe măsură ce înaintez în vârstă îmi dau seama că n-am văzut nimic şi că tot ce te învaţă mama sau doamna, tovarăşa la grădi sau, după caz, experienţa, n-are nicio valoare.
Io ştiam că nici picată cu ceară o femeie n-o să vrea-n veci să fie identică şi la fel cu alta. Sau cel puţin aşa eram noi pe vremea când trebuia să purtăm uniformă la şcoală, era imposibil să găseşti într-o clasă cu 17-20 de fete, două sarafane la fel, găseam noi o chichiţă încât să nu fim identice, un nasture, o cută, o fundă.
Oricât de mult se strofoca Partidul să ne facă produse de serie, o apă şi-un pământ, găseam noi o modalitate să fim unice, unici.
Azi, într-o farmacie, am avut un şoc, m-am trezit într-un clip cu Robert Palmer. Toate farmacistele, vreo şase, erau identice. Toate, o apă şi-un pământ, acelaşi ruj, acelaşi rimel, acelaşi zâmbet uşor crispat, profi, aceeaşi coadă de cal şi acelaşi breton, numai că nu brunete ca-n videoclip, ci blonde. Culoarea aia de blond universal, blond-pai, blond-udrea, blond-nefu. Başca halatele, mărgioară mov la buzunăraşul cu batistuţă albă.
Tre' să fie tare trist să nu te identifici cu buletinul, să nu se poată spune despre tine, aia roşcată, aia cu nasu' lung, aia cu ruj verde, aia pistruită. Aia care este unică măcar prin fardul de pleoape.
"Ăăăăă, Belgia ,Olandaaa"
vineri, 1 octombrie 2010
Nu-ş' de ce în ultimul timp îmi tot amintesc de VremeaAia, o fi ceva-n aer. Da' parcă tot aştept să se micşoreze flacăra aragazului, să se ia curentul, că doar două posturi de televiziune sigur vom avea-n curând, întru slava conducătorului iubit care e-n tot şi-n "toate ce mâine vor râde la soare".
Ai naibii pupincurişti comuniştii:
"Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt
Şi-n cele ce mâine vor râde la soare.
E-n holda întreagă şi bobul mărunt
E-n pruncul din leagăn şi-n omul cărunt
Şi-n viaţa ce veşnic nu moare".
Eu cre' că e mai de bun simţ şi mai mişto decât "Noi suntem urmaşii lui traian. Urmaşii lui traian băsescu. uraaaaaaa" sau ca tâmpenia aia cu băsescianismul debitată de sever voinescu. Păi comuniştii erau artişti, pupau temeinic, aştia sunt scârboşi rău. Să fie la ei acolo.
Mai alaltăieri intram în piaţă şi dau cu ochii de un tânăr de vreo 35 de ani care în timp ce se uita cu adoraţie la cele două pungi cu cumpărături mormăia ceva de unul singur. Nu-mi dau seama ce moacă oi fi făcut eu că omu' s-a simţit obligat să-mi explice, "dracu să-i ia, doamnă, că am ajuns să vorbesc singur, calculam banii, speram să-mi ajungă să iau nişte flori soţiei şi să iau şi ceva dulce copilului. M-a pus naiba să mă fac profesor. Dacă eram doctor, acu' eram peste mari si tari." Mi-a spus săru'-mâna şi a plecat jenat. M-a impresionat teribil că se gândise la flori nu pentru că vorbea singur, sunt din ce în ce mai mulţi bucureşteni care vorbesc singuri şi din ce în ce mai tineri.
Asta m-a făcut să-mi aduc aminte. Pe vremea lui ceaşcă era o cucoană, îşi făcea veacul pe la Romană, iarnă-vară purta o haină de blană parcă ciugulită de raţe, fardată de scenă şi se toot certa c-o pungă de 1 leu, "ehee, o să plecăm în concediu, vedem noi, Belgia, Olandaaa" . Şi mai era o băbuţă care se certa cu CC-ul. Atât. P-astea două le ştia toată ţara. Cum venea careva în Bucureşti întreba invariabil, "unde-i aia cu Belgia-Olanda, la Unirea sau la Romană?".
Ele două, Lupoaica, magazinele Victoria şi Cocor erau obiective turistice. Parcă şi câteva monumente
Părinţi şi copii
luni, 27 septembrie 2010
Mi-au plăcut ruşii încă din copilărie, chiar dacă ne-au fost impuşi cu limbă cu tot, deh, asta era directia. De-atunci visez la zăpezile lor nesfârsite, să văd Moscova, Sankt Petersburg, măcar un concert, un balet, cel mai balşoi, câteva biserici, musai să mă plimb cu troica şi mă declar mulţumită.
De la Turgheniev cred că cel mai mult mi-a plăcut Un cuib de nobili. Sau cel puţin aşa credeam până acum.
Boierii lui sunt identici cu ai nostri, ăia citiţi, văzuţi în filme, în poveştile populare auzite de la bătrâni, evident.
Deşi franţuziţi prin scolile şi cafenelele pariziene şi unii şi alţii aparţin aceleeaşi nobilimi încotoşmănate în obiceiuri străvechi, agrare, proteguiţi de aceeaşi orânduială patriarhală.
Aceleaşi decepţii, pudibonderii, acelaşi parfum dulceag al pământului reavăn, pulbere mătăsoasă şi păduri foşnitoare.
În Părinţi şi copii Turgheniev păstrează fresca aşa cum face în toate povestirile sale, pe fundal, şi undeva, într-un colţ, discret, desfiinţează mitul conflictului între generaţii punând faţă în faţă personajele cu cititorul, intervenind din cand în când sfătos, împăciuitor.
Bazarov este într-un conflict permanent cu sine şi cu Lumea, deopotrivă. Veşnicul neînţeles care mai degrabă se află între două scaune, prea deştept pentru generaţia sa, prea evoluat pentru generaţia părinţilor săi, veşnic în căutarea unei identităţi.
Pisica. Casa de pe canal
vineri, 17 septembrie 2010
Întotdeauna mi-au fost dragi cuplurile de vârstnici, în special septuagenarii şi peste. Fascinaţia vine din copilărie, de la bunici. Mă uimeau şi nu pricepeam în ruptul capului cum de se înţelegeau doar din priviri, cum îşi vorbeau fără cuvinte, fără semne, doar privindu-se unul pe celalalt, cum râdeau de situaţii comice, fără să se explice, cum îşi iertau greşelile fără să-şi ceară scuze.
Seara, târziu, toropiţi, sfârşiţi de muncă, mai făceau diverse treburi în gospodărie, două mogâldeţe care-şi lipeau frunţile deasupra vreunei cloşti cu pui sau ţinând de capetele aceluiaşi şir de tutun. Acestea sunt primele frânturi din imaginile care-mi vin acum, repede, în minte.
Mult timp am crezut că trudesc împreună în virtutea inerţiei, au muncit pământul şi au crescut animale atâta amar de ani împreună, încât deveniseră un fel de maşinării, se mişcau automat. Ei bine, nu-i aşa. Am înţeles abia când au început să se stingă, când se putea citi în ochii lor teama, disperarea de a nu-şi supravieţui unul celuilalt. S-au dus tăcut când le-a venit vremea, aşa cum şi-au trăit bătrâneţea, împăcaţi, demni, unul după altul, amândoi în aceeaşi lună doar iarna a fost alta.
În Pisica sunt doi septuagenari, uşor debusolaţi, unul mai mult decât altul, unul mai ancorat în tinereţe şi mai greu de împăcat cu bătrâneţea.
Zi de zi se destramă într-un dialog mut pentru ca la sfârşit să se compună, să se adune întregul.
Senectutea aduce iubirea într-o altă formă, cu o altă aromă, cu un altfel de parfum, alte prioriţăţi şi alte valori.
Bătrâneţea proprie se vede deformată şi crudă în ochii unui străin, atunci când n-o recunoşti şi n-o accepţi.
Da, mi-a plăcut foarte mult Pisica, cu tot cinismul de care musteşte fiecare capitol.
Peste Casa de pe canal parcă am trecut mai repede.
Edmee, tânără orfană, primită cu braţele deschise de către familia unchiului, devenită straină prin decesul acestuia fix în ziua în care tânăra ajunge în familia care o adoptase deja. Consideră că este îndreptăţită să judece, să urască, să iubească, să dispreţuiască şi să ceară sacrificii doar pentru că a pierdut mai mult, a suferit mai mult.
Când dracu, Doamne iartă-mă , s-au urâţit românii în halul ăsta?!
duminică, 12 septembrie 2010
Cred că am mai scris pe aici, pe undeva, că îmi place uneori s-o iau la pas prin Bucureşti, să mai respir şi aer de capitală. Poate creşte vreun parc, vreun muzeu, vreun zgârie-nori sau măcar nişte străzi ca lumea şi eu să nu ştiu şi să merg tot pe alea cu găuri. În fine, să mă pun la curent cu ce mişcă.
Prin cartier, printre blocuri, nu s-a schimbat mare lucru. Aceleaşi blocuri gri de zidurile cărora se izbesc aceleaşi expectoraţii cu pretenţie de muzică şi care se preling lipicioase prin aerul prăfos.
Gunoaiele, parcă, mai înfloritoare decât astă-vară, că na, s-a uscat vegetaţia, se zgâiesc glumeţe de după gărduleţele şi bordurile proaspăt plantate.
Oamenii, bucureştenii că acum despre ei vorbim, s-au schimbat ca naiba. Refuz să cred că aşa au fost în ultimii 20 de ani şi n-am văzut eu. Arată mai rufoşi decăt pe vremea aia, de tristă şi din ce în ce mai vie amintire.
Au apărut cozile imense la covrigi, tacâmurile de pui, telemeaua se vinde ca aurul sau cocaina, la gramaj, pâinea la sfert. A reapărut, nu ştiu dacă neapărat se numeşte contrabandă, vânzarea de mezeluri, brânzeturi, cafea, conserve, detergenţi, cosmetice, tigări, pe la colţ de stradă din portbagaj, sacoşă, fuste sau buzunare .
Până şi sacoşele din rafie şi alea confecţionate în casă din prelată de dacie au început să bântuie pe străzi.
Se mănânca in draci, cu disperare, seminţe şi se scuipă peste tot.
Babe obeze, în "blugi" translucizi, meschini pe rânza râncedă, se poticnesc umplând trotuarele. Piţipoance soioase, cu piloziţăţi excesive, acoperite de haine în culori incerte, foste albe sau roşii, fără dinţi şi cu telefoane de sute de euro, bărbaţi gâtuiţi de emoţie cu lanţuri late de-un deget, sugari purtători de zdrăngănele din aur inhalează lacomi aerul viciat de fum de ţigară. Mama de sugari, desigur, persoană respectabilă altfel şi trecută cu puţin de 14 ani, oprită în mijlocul străzii, să pună ţara la cale cu vreo altă fătucă, la fel de tânără şi ocheşică şi la fel de pătrunsă de sentimentul înălţător al maternităţii şi nu doar o dată, îi propteşte aeru' lu' ală micu cu ţigara.
Aşa arată oraşele româneşti la oră de vârf, puzderie pestriţă cu descurcăreala ca profesie de bază aleargă după hrană, vânează reduceri, pândeşte solduri.
Ţara mea inventată
vineri, 10 septembrie 2010
Dacă spun că este o lecţie de patriotism cred ca sună pompos, deprimant-lemnos. Dar chiar aşa şi este, o carte despre cum să fii cetăţean al planetei, să vorbeşti, să gândeşti în mai multe limbi dar să simţi şi să visezi într-una singură.
Am citit aproape tot ce s-a tradus la noi de Isabell Allende, aproape pentru că singura carte pe care n-am citit-o este Zorro şi sper s-o citesc cât de curând posibil, pentru că mi se pare un soi de datorie pe care o am faţă de scriitoare.
Toate cărţile ei mi-au dat senzaţia că stau la o cafea cu o veche prietenă care îmi povesteşte viaţa ei cu bune, cu rele, mai ales cu bune pentru că tonul şi limbajul său nu lasă loc resentimentelor şi dacă n-aş citi tot m-aş simţi vinovată de impietate dacă n-aş asculta confesiunea până la capăt.
Cred că acest sentiment îl am faţă de mai mulţi scriitori sau cel puţin aşa aş explica multele cărţi ale unor scriitori din biblioteca mea. Asta, aşa, în treacăt, fiidcă veni vorba.
Parcă nimeni şi nimic nu o scoate pe Isabel Allende din bonomia ei, moştenită poate, de la bunica ei clarvăzătoare care plutea neştiută prin lungi şi întunecoase coridoare şi care i-a călăuzit drumul începând cu viaţa tumultuoasă din casa spiritelor şi până în momentul în care aşa cum este ea, micuţă, chiliană, considerată de oficialii americani, de altă rasă decât albă, devine blonda înaltă la care visează soţul ei de-o viaţă.
Chile este ţara ei inventată pentru că o iubeşte aşa cum îşi iubeşte copiii, soţul, mama, strămoşii şi ca şi lor, îi minimizează derapajele şi îi exagerează calităţile.
Este uimitor cu câtă indulgenţă vorbeşte despre dictatura lui Pinochet de pe urma căreia a avut de suferit fiind nepoata preşedintelui înlăturat de la putere de către acesta printr-unul dintre cele mai sângeroase puciuri din istoria universală.
Prins
miercuri, 8 septembrie 2010
Prima mea întâlnire cu Petru Popescu a fost pe vremea când făceam rost de cărţi, când era esenţial să cunoşti măcar trei oameni importanţi: băcanu, libraru şi măcelaru. Cum reuşeam să-mi cumpăr cărţi fără să stau juma' de zi la coadă şi să mă aleg şi cu cărţi-marfă greu vandabilă o să povestesc altă dată.
La o astfel de coadă am auzit de Petru Popescu, fugit din ţară, un fost iubit al Zoiei Ceauşescu, romanciar.
Dintre cărţile despre care se vorbea am reuşit să găsesc Dulce ca mierea este glonţul patriei, n-am fost prea încântată pentru că eu îmi dorisem Prins, romanul de debut despre care cunoscătorii din coadă spuneau că este extraordinar.
M-am tot gândit de unde o veni titlul, în mintea mea se înfipsese ideea cum că ar avea legătură cu vreun evadat, citind cartea mi-am dat seama că nu intuisem exact dar nici prea departe nu am fost.
Romanul Prins are trei componente, povestea de dragoste a Inginerului şi a Corinei, despre care se spune că este una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din literatura română, celelalte componente nu mai puţin importante, Bucureştiul anilor 60, un Bucureşti superb, pictural, personal, un oraş aşa cum puţini l-au cunoscut, aşa cum abia dacă ni-l amintim noi, decreţeii, din poveştile altora, verde, fără blocurile sinistre, excrescenţe zdrenţăroase, "muncitoreşti" şi nici mutilat prin împroşcarea lui înspre spaţiile verzi din el şi din afara lui.
Cea mai tulburătoare parte, zic eu, partea în care inginerul este încolţit de viaţă şi de moarte, în egală măsură.
În preajma vârstei de 30 de ani află că suferă de o boală necruţătoare care urmează să-l nimicească într-un an. Moartea îl subjugă, îl năpădeşte treptat chiar îl priveşte-n ochi, i se arată. Realizează că oamenii nu sunt altceva decât o masă amorfă şi doar ingeniozitatea cu care fiecare îşi drămuieşte timpul, îşi gestionează şi îşi urmăreşte convicţiunile, îi separă de moarte, îi indivizualizează. Ateismul şi religia se pun de acord în faţa morţii, căile către ea şi percepţia ei ţin de intimitate.
Revenind la titlu, scriitorul aminteşte către sfârşit, prins nu vine de la captiv ci de la ocupat cu ceva. Treabă de opţiune, de intimitate, ocupat cu viaţa sau cu moartea.
De Petru Popescu mai am în bibliotecă "Să creşti într-un an cât alţii într-o zi", o s-o citesc mai încolo, mi-a plăcut prea mult Prins şi parcă n-aş risca să fiu dezamăgită.
Moş Goriot
miercuri, 1 septembrie 2010
Cartea asta, dacă-mi amintesc bine se recomandă prin şcoala generală. Sau cel puţin aşa era cândva. Cred că trebuie recitită periodic. Dacă nu recitită, măcar ţinută undeva la vedere. S-o ai prin preajmă atunci când ai orice altceva mai bun de facut decât să-ţi suni părinţii dacă sunt cumva la capătul pământului şi n-ai cum să ajungi să te vadă ei, că tu n-ai cum să-i vezi din varii motive, că eşti prea ocupat, că este prea departe, că n-ai chef şi gata, să vezi că bătrâneţea şi boala i-a deteriorat să-ţi amintească de cum vei arăta şi tu peste câţiva ani. Asta când eşti doar copilul cuiva dar când eşti părinte, ar trebui să-ţi amintească dacă ai făcut tot pentru copilul tău, i-ai dat tot ce puteai să-i dai să fie mai presus de toate Om.
În urmă cu mulţi ani am văzut pe peron, la metrou, mi-a atras atenţia de fapt, o tânără de vreo 19 ani, superbă. Arăta ca scoasă din cutie, dintr-o cutie de lux, haine de firmă, încălţări, bijuterii, machiaj, totul arăta impecabil. Când a venit metroul s-a apropiat de ea o femeie modestă, palidă, plină de riduri deşi destul de tânără, până atunci stătuse la câţiva paşi de fată, o privise cu mâdrie şi cu dragoste, ca pe Dumnezeu. Aşa cum orice om îşi iubeşte copilul, asemănarea era evidentă. S-a apropiat şi a vrut s-o pupe pe obraz, pe Păpuşă care nu doar că şi-a ferit obrazul dar i-a şi înfipt cotul în piept, bolborosind încruntată. În momentul ăla am văzut cea mai hidoasă fiinţă de pe planetă. Femeia a rămas plângând pe peron.
De atunci m-am tot gândit la Moş Goriot şi la femeia ştearsă de la metrou, sunt sigură că au greşit undeva.
Gogol - Taras Bulba. Mantaua. Nasul. Vii
vineri, 27 august 2010
Taras Bulba - poveste despre cazacii zaporojeni, familie şi onoare.
Taras, un bătrân cazac îşi poartă fiii abia întorşi de la Academie, împotriva polonezilor pentru atrocităţile comise asupra creştinilor ortodocşi din ţinutul ocupat de aceştia în vestul Ucrainei.
În toiul organizării trupelor Taras află că şcoala i-a modelat în mod diferit pe cei doi fii ai săi, Ostap este luptător,viteaz, hotărât, neînfricat, un adevărat spirit căzăcesc iar celălalt fiu, Andrii, romantic, visător care se întoarce împotriva poporului său alături de familia iubitei sale.
În timpul asediului unei cetăţii, Taras Bulba scapă cu viaţă datorită unui vechi prieten evreu care-şi trădează meamul şi aliaţii, lăsând în urmă cei doi fii şi mare parte a armatei căzăceşti nimicită de polonezi în alianţă cu negustorimea evreiească.
Întors acasă încearcă să-şi refacă armata, să se reîntoarcă pe cîmpul de luptă să-şi recapete fiii şi să-şi reîntregească ţara.
Mantaua - Akaki Akakievieci este unul dintre avarii llteraturii universale. Funcţionar sârguincios într-un departament de stat, caligraf ca nimeni altul transcria diverse documente. Când i se oferă un post de funcţionar cu câteva trepte mai sus şi mai bine plătit refuză pentru că pur şi simplu nu concepea, nu-şi propusese să câştige mai mult sa'şi depăşească mizeria şi umilinţa în care se zbătea.
Nemaifăcând faţă batjocurii colegilor precum şi gerului sfâţietor, se hotâreşte să renunţe la mantaua veche zdrenţăroasă pe care o purta şi să-şi comande una noua. Asta, bineînţeles de-alungul mai multor luni şi după nenumărate vizite la croitor şi la fel de multe renunţări. Când în sfârşit îşi vede visul cu ochii este jefuit chiar de bunul său cel mai de preţ, mantaua.
Dorinţa lui de a avea şi de a purta o manta nouă este atât de puternică încât îi supravieţuieşte dăinuind dincolo de mormânt pentru o lungă perioadă de timp.
Nasul - Povestea unui nas care sătul de ifosele purtătorului său îşi ia soarta în mâini şi pleacă în lume în căutare de schimbat lumea sau măcar câteva destine, pe o scară mai larg, de la frizer până la ofiţeri superiori, trecând şi printr-un colegiu.
Vii - prelucrarea unui basm popular, cu vrăjitoare gheboşate,preschimbate în fete mari, filosofi naivi, morţi care se transformă în moroi la lumina vagă a lunii.
De asemenea, plină de umor şi de învăţăminte.
Idiotul
joi, 19 august 2010
Când am citit prima dată Idiotul, hăt, acu' o sută de ani, recunosc, nu mi-a plăcut cine ştie ce Prinţul. Credeam că este un arogant care a avut privilegiul să iasă din societatea ermetică rusească şi s-a întors pe post de mesianic destupător de minţi. Prea era el înţelegător cu toată lumea, prea tolera el fel de fel de diformităţi. Şi prea ţinea cu tot dinadinsul să facă dintr-o mariemagdalenă, Anastasia Filipovna o femeie cinstită. Mi-a plăcut şi atunci şi acum Aglaia Ivanovna.
Dacă data trecută mi-a fost simpatic Ippolit, acum mi s-a părut la fel de căldicel precum Gavrila Ardalionovici, mult mai inteligent şi viclean, însă. Îmi place felul în care personajele se făuresc reciproc. O cură de ruşi este refugiul meu departe de cotidianul ăsta parcă, tot mai bezmetic
La Paradisul Femeilor
vineri, 13 august 2010
La Paradisul Femeilor nu este doar magazinul pentru femei cu acest nume ci şi o societate nouă în care femeia are un alt rol, se individualizează, devine partener egal.
Odată cu stingerea comerţului vechi, dughenizat, redus la un singur articol apare societatea de consum, conglomerat de articole, gusturi, vârste, ia amploare importul, se naşte comerţul construit pe strategii de marketing, pe manageriat colectiv, pe seducerea şi satisfacerea clientului, în speţă femeia.
Ea, bogată moare şi lasă în urmă un soţ chipeş, un obişnuit al saloanelor, curtezanelor pariziene şi un magazin pentru femei pe care proaspătul văduv îl transformă după chipul şi asemănarea lui, într-un instrument de atracţie, de subjugare a femeii care capătă libertatea să aleagă, să-şi satisfacă singură gustul pentru lux într-o atmosferă impregnată cu intimitate catifelată, înfăşurată în dantele diafane.
O adevărată catastrofă pentru ochii dezaprobatori ai vechilor parizieni, ale celor mai prăfuiţi comersanţi puşi în faţa progresului năucitor, noua societate de consum acaparează pitorescul, boema pariziană.
Romanul conţine şi o poveste de dragoste, fata modestă de la ţară, orfană cu doi fraţi în întreţinere şi el, irezistibilul. Ea frumuşică şi nu prea, cu principii solide, inteligentă cu scântei de geniu, el imoral dar cu poftă să se aşeze la casa lui.
O mie şi una de nopţi
marți, 10 august 2010
În ultimele două zile m-am dedulcit la zaharicale, zarnacadele, gutui osmanlâi, musc, sabun, muşabac, lukmet-el-cadi, assabih-Zeinab. M-au înfricoşat efriţii, ginnii, ginnele, am tras cu ochiul la hammmam şi la împodobirea hanâmelor cu miraculoasa hena. Pe ici, pe colo am aruncat câte-o privire vinovată spre câte-un iatac. Am mângâiat pe creştet si câte-o catârcă împovărată în "spicul" vreunui munte. Am intrat în fel de fel de dughene, unele aromate, îmbietoare ale unor plăcintari celebri, altele îmbâcsite ale unor dubioşi negustori de covoare.
Exact. Am recitit O mie şi una de nopţi, primele douăzeci şi patru nopţi. Aşa de bine mi-a prins cărticica asta care în niciun caz nu este o carte de poveşti pentru copii, nu pentru că ar fi o carte cu scene deocheate. Este o carte plina de pilde, de înţelepciune scrisă atît de savuros încât nu numai că îi poţi gusta dulceaţa dar îţi umple casa de mirodenii şi foşnet ale celor mai fine mătăsuri.
Am citit şi în copilărie câteva volume însă nu-mi amintesc să fi fost atât de încântată.
Este o carte ideală pentru desăvârşirea unei seri răcoroase după o zi scorojită şi prăfuită.
Vipera sugrumată
vineri, 6 august 2010
Vipera sugrumată zugrăveşte în culori sumbre societatea franceză tarată din zorii secolului XX.
Herve Bazin desfiinţează preconcepţia conform căreia în fiecare femeie sălăşluieşte o mamă desăvârşită. Cap-coadă cartea demontează ideea de instinct matern.
Folcoche, mamă a trei copii se străduieşte să păstreze aparenţele, poziţia în societate, să treacă drept o femeie virtuoasă şi tot ce presupune asta la nivel de mică burghezie rurală. Copiii sunt excrescenţe inutile costisitoare pe trupul malformat al familiei, pe care măcar le poate ignora dacă nu poate să le suprime.
Lipsa iubirii materne îi transformă pe micuţi în vrăjmaşi veritabili pentru propria mamă, având un singur scop, acela de a căpăta ce li se cuvine, dacă nu iubire măcar toleranţă, dreptul la educaţie, la hrană şi igienă.
Totul, sub ochii şi placiditatea unui tată neputincios.
Poezia de săptămâna asta
joi, 5 august 2010
Corn de vânătoare - Guillaume Apollinaire
Povestea noastră e nobilă şi-amară
Precum o mască crudă de tiran
Nici dramă magică ori temerară,
Nici vreun detaliu inutil sau van
Nu ne fac dragostea duioasă şi banală
Şi Thomas de Quincey din opiu bând
Otrava dulce şi înşelătoare
La biata-i Anna se ducea visând
Să trecem trecem, toate-s trecătoare
Voi reveni aici cât de curând
Ah! Amintirea-i corn de vânătoare
Cu sunet lung pierzându-se în vânt
Drumul spre înalta societate
sâmbătă, 31 iulie 2010
Joe Lampton, tânăr de condiţie modestă visează la o viaţă prosperă, maşini scumpe, saloane somptuoase, petreceri nesfârşite şi femei strălucitoare. Toate astea pentru el înseamnă înalta societate, o lume efervescentă, populată de inşi superficiali, uşor de penetrat cum altfel decât la braţul unei gâsculiţe.
Găseşte gâsculiţa şi ajuns acolo, sus, constată că nu e chiar aşa, o dată intrat, nu este nici pe departe unul de-ai lor. Peste tot pe unde ajunge are scrijelit mare în frunte, parvenit, mitocan.
Drumul său este presărat cu remuşcări, destine frânte, renunţări.
Dacă a meritat sacrificiul lui oi vedea eu în Viaţa în înalta societate. Până atunci las un timp să se decanteze impresiile din primul. M-a cam surprins dl. Braine, parcă mă aşteptam la ceva mai puţin abrupt.
Poezia de săptămâna asta
joi, 29 iulie 2010
Regret - Edgar Allan Poe
Tu mi-erai totul, dragoste,
Al sufletului har,
Un verde ostrov în mare, dragoste,
Fântână şi altar,
Încins cu poame dulci şi flori,
Flori ale mele doar.
Vis prea frumos spre-a fi putut
Să steie! - Ah, limpede minune!
Ai răsărit, şi te-am pierdut!
Un glas din viitor îmi spune:
"Treci, treci", dar peste Trecut
Sufletul meu ca pe-o genune
Pluteşte-amar, apatic, mut.
Poezia de săptămâna asta
joi, 15 iulie 2010
Iulie - Duiliu Zamfirescu
Călin, jitarul de la sat,
Cu puşca vecinic de-a spinare,
Era pe holde împărat
Şi statul lui n-avea hotare.
În el tot câmpul se-ncredea,
Toţi fluturii şi toată floarea:
Sulfina, seara-l adormea
Şi-l deştepta în zori cicoarea.
Odată, deşteptat în zori
De-acel miros de dimineaţă,
Îşi ridică ochii din flori
Şi se uită peste fâneaţă.
Din pricina zilelor calde,
Marica, zână printre fete,
Se coborâse să se scalde
Ş-acum, se descingea de bete.
Jitarul nostru, năzdrăvan,
Se subţiè ca o şopârlă,
Ş-ascuns de-un ciot, de-un bolovan,
Se strecură până la gârlă.
Cuptior, cuptior, câte mai faci
Cu vinovata ta căldură!
Noroc numai că poţi să taci.
Aşa şi eu: streajă la gură.
Climate
joi, 8 iulie 2010
Despre dragoste, dar mai ales despre prietenie.
Cartea este structurată în două părţi, două epistole, două poveşti de dragoste şi trei personaje.
Poveştile de dragoste cred, sunt tipice franţuzeşti. Desigur atât cât îi cunosc eu pe francezi.
Singurii care iubesc necondiţionat, într-un mod atât de generos încât sunt în stare să accepte, să-l înţeleagă, să-l admire şi chiar să-l iubească pe cel de care se îndrăgosteşte propriul partener.
Cam aşa stau lucrurile şi în Climate, Philippe îngăduie iubirea lui Odile pentru un alt bărbat, sentimentele lui chiar intensificându-se pe măsură ce realizează că n-o va mai recăpăta niciodată.
Iubirea lui dăinuie dincolo de despărţirea lor, născută din altruism şi nu aşa cum s-ar putea crede din prima parte, că ar fi izvorâtă din misoginism, toleranţă pentru o persoană inferioară.
Partea a doua este o scrisoare a Isabellei, cea de-a doua soţie a lui Philippe, către acesta. Ca şi prima este o epistolă-testament, fiecare dintre cei doi destinatari fiind beneficiarul a unei iubiri neîmpărtăşite.
Isabelle îi dăruieşte soţului ei iubire,prietenie, respect, el dăruindu-i, la fel, tot ce are el mai de preţ, iubirea pentru Odile.
Ambele scrisori reflectă faptul că îndrăgostitul pasional, egoist, gelos, generos mai mult sau mai puţin norocos, se formează în timpul copilăriei.
Poezia de săptămâna asta
În vie - Tudor Vianu
Eu vin la tine-n vie, te rog să mă primeşti,
Îţi voi culege via şi-ţi voi propti butucii,
Nu-ţi cer nici pat, nici masă, ci ca să găzduieşti,
Mă lasă-n miezul zilei sub umbra ce-aştern nucii.
Mă lasă-n miezul nopţii să dorm culcat în fân
Şi să presimt cum vraja lactee-ncet mă ninge.
Mă voi hrăni cu ierburi, cu fructe şi parfum
Şi voi simţi cum pacea înaintând mă-nvinge.
Vezi tu? Eu vin în vie ca-ntr-un refugiu bun
Şi dacă nu-ţi cer masă, nici pat şi nici simbrie
Am fost până la tine mânat de-un dor străbun,
Ce-n fiecare toamnă mă-ndeamnă către-o vie.
Se vede că ne tragem din neam de podgoreni.
- O, nimeni nu mi-a spus-o, deşi o ştiu prea bine, -
Şi că acum, când bruma se prinde pe poieni,
Bunicii din podgorii făcut-au cramă-n mine.
Făcut-au cramă-n mine bunicii din podgorii
Şi simt cum fierbe mustul dorinţelor uitate,
Iar viţa mă primeşte cu gestul cald al sorii,
Înfăşurându-mi trupul cu braţe delicate.
Da, via mă primeşte, mă recunoaşte viţa,
Arac i-aş sta, să urce, un trunchi pletos mă facă
Şi ploaia să mă ude, usuce-mă arşiţa,
Voi prinde rădăcină în ţarina uscată.
Voi prinde rădăcină şi mă voi bucura
- Ah, bucuria vieţii în larguri răspândită –
Dar toamna când cu pete de sânge s-o lăsa
Voi sângera-mpreună cu viţa însorită.
M-or apropia atuncea flăcăi înalţi şi bruni,
Şi desprinzând ciorchinii bogaţi şi aurii,
Pe care-i pârguisem cu dorul din străbuni,
Vor duce în panere profunde nostalgii.
Ah! vor simţi băieţii că sub călcâiul lor
Va plânge-ntreg un suflet un suflet în crudă remuşcare,
Că viaţa i se scurse aşa, neştiutor,
Prin săli orgolioase şi umede hambare?
Şi vinul când va plânge în căzile de lemn
- Helitre transparente când le-o-ncreţi întinsul, -
Afla-vor în aceste cei dimprejur un semn
Că sufletu-i de floare îşi plânge-atunci învinsul!
Afla-vor toate-acestea şi le vor presimţi
Flăcăii, podgorenii şi oaspeţii din vie
Când cănile cu smalţuri şi flori le vor ciocni
Şi vor ura: „Mulţi anii şi multă bogăţie!”
Pătrunde-voi în vine întreg, cu dorul meu
Sau poate voi rămâne ospeţelor strein?
Oricum, aici, sub ziduri, îmi simt pământul greu.
O, lasă-mă în via ta să vin...
Pianista
joi, 1 iulie 2010
Erika, profesoară de pian intr-un liceu oarecare, masochistă, depersonalizată, dezumanizată, lipsită de afecţiune cu un singur scop în viaţă, să se rupă o dată pentru totdeauna din cărnurile materne, să reteze cordonul ombilical care o ţine prizonieră.
Între timp, trăieşte îndragostiri bolnave, un amor debil cu un elev nu mai puţin ţăcănit.
Savurează, înfulecă de pe margini cu o placere lunatic-scabroasă frânturi din vieţile altora.
Un animal care se autodevorează, neputând sa distingă între incestul invertit şi ura vorace care o mistuie, evadează, alege să se sfâşie, să se năruie deşănţat pe buza prăpastiei care o separă de ea şi de lumea căreia ar fi vrut să-i aparţină într-un ultim spectacol grotesc.
Scriitoarea îşi scrijeleşte personajele scurmând în propria carne şi de ce nu, în cititor.
Nu mi-a plăcut că am găsit în carte regionalisme ca megieş, părpăleşte şi altele. Nu pentru că aş avea ceva împotriva dulcelui grai moldovenesc ci doar consider că traducătorul trebuie să rămână literat şi să nu se transforme în povestaş.
Poezia de săptămâna asta
Cine moare - Pablo Neruda
Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,
urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii
cine nu-şi schimbă existenţa
cine nu riscă să construiască ceva nou
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.
Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.
Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoţii,
acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.
Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile "responsabile".
Moare câte puţin cine nu călătoreşte
cine nu citeşte
cine nu ascultă muzică
cine nu caută harul din el însuşi.
Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea, cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.
Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.
Totul depinde de cum o trăim.
Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi...
Pâine clasică
vineri, 25 iunie 2010
Pâine simplă - făină, apă şi drojdie de pe fundul butoiului de vin
Despre dragoste şi umbră
joi, 24 iunie 2010
Mai mult umbră. Dragostea ca suport, refugiu, mângâiere, tămăduire.
Este o carte despre atrocităţile unui regim dictatorial, se subînţelege cel al lui Pinochet deşi nu este pomenit numele dictatorului, ceea ce mi se pare drept pentru că după dictatori nu rămâne decât oroare oricare ar fi numele, oricare ar fi ţara. Despre viaţa normală a trei categorii sociale, trei familii în aceeaşi societate opresivă.
În toate cărţile (poate nu chiar în toate, eu am citit până acum doar nouă :)) Isabelei Allende răzbate un sentiment acut al dezrădăcinării smulse din intimitatea familiei, din cultura străbunilor. Aceeaşi femeie care este preutindeni acasă dar nu aparţine niciunui loc, niciunei persoane, părinte, bărbat, copil, nici sieşi, aşa cum aparţine ţării sale natale, Chile.
De asemenea un alt sentiment omniprezent în cărţile sale este acela al vinovăţiei, al datoriei neonorate. Se simte regretul scriitoarei de a nu fi făcut destul pentru ţară, de a nu fi dat totul. Drept pentru care inventează, se inventează eroină care zdruncină din temelii o guvernare sângeroasă, cum este cazul Irenei din Despre dragoste şi umbră, tânără ziaristă schimbă mentalităţi, revoluţionează presa, spionează şi boicotează poliţia, plecându-şi din când în când capul obosit şi zâmbetul şăgalnic pe umărul celui care îi este hărăzit ca iubire necondiţionată şi ca reazem în înfruntarea ei cu un destin tumultos.
Poezia de săptămâna asta
Rochia - Magda Isanoş
Din lada mirosind a molii şi-a parfum
a scos o rochie din tinereţea ei bunica.
Subţire-i şi uşoară ca un fum,
de parca-ar fi ţesută din nimica.
Ce trist foşneste crinolina de mătase,
volanele i se destramă şi se taie,
şi-n joc de raze, siluete graţioase,
din alte vremi, dansează prin odaie.
Revede balul cel dintâi bătrâna,
işi recunoaşte rochia de fată
şi-i tremură pe-atlasul rece mâna,
de-nduioşare multă-nfiortă.
Şi cum îşi pleacă fruntea tot mai tare,
e-aşa de gârbovă bunica-n vechiul şal...
Ce s-a făcut frumoasa dansatoare
care-a plutit în rochia de bal?
Picioarele uşoare şi micuţe,
şi ochii, şi surâsul strălucit,
în trupul gârbovitei bunicuţe
cum, oare, pe vecie de-au murit?
Şi mi-au răspuns mătăsurile moarte
sau poate chiar bătrâna-n vechiul şal:
nu, n-au murit, dansează mai departe,
mereu în alte rochii, primul bal.
Cavalerul inexistent
sâmbătă, 19 iunie 2010
Agilulfo Emo Bertrandino al Guildivernilor si al Celorlalti din Corbentraz si Sura, cavaler de Selimpia Citeriore si Fez, este întruchiparea tuturor năzuinţelor cavalereşti şi lumeşti, viteaz, demn, cinstit, cu un foarte dezvoltat simţ al onoarei, poate prea dezvoltat. Cavalerul desăvârşit şi visul tuturor femeilor, cu o singură mică hibă, nu dispune de un corp.
Pregătit să lase postul, locul, armura albă-impecabilă oricărui soldat care cumulează calităţile sale, de data asta s-a nimerit să fie un paladin al Regelui Carol cel Mare, Rambaldo.
Un astfel de cavaler nu poate avea decât un scutier pe măsură - Gurdulu, locuitor al Pământului care iubeşte absolut tot ce-l înconjoară până într-atât încât se confundă cu mediul în care trăieşte vremelnic.
Bineînţeles că există şi o iubită, frumoasa şi neînfricata Bradamante. Istovită de războiele purtate în solda regelui îşi perminte din când în când scurte perioade de răgaz în adăpostul tainic al vreunei mănăstiri, scotocind în arhive şi aşternând pe hârtie întâmplări de vitejie şi de dragoste cu cavaleri şi cavaleriţe, aşa cum este şi povestea de faţă.
O carte spumoasă, plină de înţepciune.
Pâine cu mălai
vineri, 18 iunie 2010
Pâine cu mălai sau pâinea săracului. Se numea aşa pentru că nu toată lumea îşi permitea să facă pâine din făină, mămăliga fiind de bază.
Pâinea cu mălai se găsea şi pe mesele tăranilor mai înstăriţi spre sfârşitul lunii iunie, perioadă în care se "măturau" hambarele cu frunze de nuc sau pelin, se aeriseau şi se aşezau la răcoare în aşteptarea făinii proaspete.
Poezia de săptămâna asta
joi, 17 iunie 2010
Vino cu mine la ţară - Tristan Tzara
Casă în construcţie cu ramuri uscate, ca păianjenii, în schele
Înalţă-te în ceruri cu seninătate
Până când norii ţi-or sluji de perdele
Şi stelele: mulţămirea lămpilor pe balcoane înserate.
Între doi castani împovăraţi ca oamenii ce ies din spital
Crescu cimitirul ovreiesc – din bolovani;
La marginea oraşului, pe deal
Mormintele ca viermii se târăsc.
Docarul galben ne aşteaptă în faţa gării
În mine se rup trestii cu foşnet de hârtie
Vreau să mă sfârşesc încet de-a lungul ţării
Şi să-mi ezite sufletul ca dansatorul pe frânghie.
Rătăcesc prin pădure
Cerşetori ţigani cu barbă de cenuşă
Că ţi-e frică dacă-i întâlneşti
Când îşi freacă soarele pleoapa pe poteci.
Călare o să mergem zile întregi
O să poposim în hanurile sure,
Acolo legi multe prietenii,
Te culci noaptea cu fata hangiului.
Sub nuci – pe unde trece vântul greu ca o grădină de fântâni
O să jucăm şah
Ca doi farmacişti bătrâni
Şi soră-mea o să citească gazetele în hamac…
Ne-om dezbrăca pe deal în pielea goală
Să se scandalizeze preotul, să se bucure fetele,
Vom umbla ca agricultorii cu pălării mari de paie
O să facem baie lângă roata morii
Să ne întindem la soare fără sfială
Şi-or să ne fure hainele şi-o să ne latre câinele…
Bookfest. Radu Berceanu n-o fi avut altă treabă?
miercuri, 16 iunie 2010
Cu o listă interminabilă de cărţi la purtător, iacată-mă vineri pe la nămiez, ca tot bucureşteanu sufocat de căldura, de betoane, înecat de pulberea fierbinte, sătul până peste urechi de beneficiile traiului în ditamai metropola europeană şi scârbit de-a dreptul de politică, la Bookfest.
M-am gândit că Iliescu şi-a luat porţia de pupături în bot ieri, azi sigur nu va fi niciun politician ca aştia nu se-arată decât la ore de maximă audienţă şi cu mare tam-tam în presă. Alfel ce sens are să fie iubitori de carte sau de orice altceva şi să-i vadă doar câteva voturi, poate nici juma de urnă.
Standuri doldora de cărţi, reduceri, mai pe sponci, cumpărători mai răruţi, prea mulţi agenţi de pază, mi s-a părut mie şi chiar m-a deranjat un fel de supraveghetoare de la Humanitas, poate un pic cam prea zeloasă, genul ală de amabilitate agasantă din magazine care te scoate din minţi, grămadă pe tine, nici n-ai luat bine mâna de pe un obiect că a şi sărit să-l aşeze cum a fost, chiar daca tu abia l-ai atins sau nici măcar. Un fel de a-ţi bate obrazul pentru dezastrul pe care l-ai pricinuit şi nici măcar n-ai avut bunul simţ să cumperi ceva. La mine, n-a fost cazul, chiar mi-am cumpărat vreo două cărţi.
Norocoasă cum sunt, am prins şi o lansare de carte, despre cai şi pe care bineînţeles că o prezenta, nici eu n-aş fi ales pe altcineva decât pe Cristian Ţopescu. O adevărărată bucurie să-l auzi pe fostul campion de hipism de la Steaua.
Mută de admiraţie şi-oi mai fi avut şi vreun zâmbet tâmp pe faţă, m-a trezit din încântare o tanti c-o îmbrânceală scurtă, "dă-te doamnă din drum să-l văd şi eu pe domnu' Radu Berceanu". N-am apucat să spun nici că nu stau în drum, nici că domnul de la microfon nu este R.B., tanti brânci era în faţă şi pe scenă vorbea traducătoarea cărţii, Mihaela Berceanu, "soţia lu' dom' ministru m-a lămurit un tip cu o sârmă spiralată în ureche, e şi dânsu' în faţă, n-aveţi voie p-acolo". Bine că mi-a spus, dac-aş fi dat cu ochii de "excelenţa sa", mi-ar fi stricat toată ziua. Şi aşa mi-a fost destul să mi se amintească de existenţa lui.
Colţ alb
marți, 15 iunie 2010
Un colţ alb de grădină.
În primii ani de şcoală, când nu prea aveam noţiunea timpului, urmăream cu sufletul la gură colţul ăsta de grădină. Aici înfloreau ca şi acum, crinii pentru buchetele de sfârşit de an. Şi oricât de vigilentă aş fi fost tot dispăreau câţiva care mi se întorceau sub formă de coroniţă cu mult aşteptata carte de premiu. Mult mai târziu am aflat cine-mi "fura" crinii
Şi ultimele căpşune
