Cu pejosul prin Bucuresti

miercuri, 30 septembrie 2009

In pofida tuturor vremilor, a edililor, puzurilor sau pudurilor, Bucurestiul are farmecul lui.

Leaganul copilariei

marți, 29 septembrie 2009

Aici, in gradina ii simt mai aproape pe dragii mei bunici.

Ionela, Mary si altii

vineri, 25 septembrie 2009

O sticla de apa, 2 kg de faina, 1 kg de branza, 1 borcan cu masline, 1 pachet de unt, detergent si ce mai pune omul in cosul de cumparaturi facute in graba, in drum spre casa. Simteam ca-mi ies mainile din umeri si coada nu “avansa in fata” deloc. Imi venea sa bat pe toata lumea. Ce sa-i mai iei la bataie? Toti din jur, suparati, incruntati, apatici, departe. Durerea devenea crancena, tot corpul mi se naruia pe pardoseala clisoasa.
Cate-un cumparator mai tresarea, trezit din amortire facand ochii mari la vreun pret de pe raft, altul ridica din sprancene complice, o doamna blonda, putintica, plina de bucle, brose, agrafe si culoare, ingana ceva, asezand si reasezand pachetul de malai si cutia de margarina din cos.
Gata, pentru o secunda timpul a incremenit. Mai am doua persoane pana la casa. Simt cum mi se reteaza degetele, furnicaturile din podul palmei se ascut spre umeri.
Ionela(casiera) - Si zi, asa, s-au mutat cu chirie?!
Mary(casiera) - Pai cat era, fata, s-o mai suporte pe acritura aia de ma-sa? Si-a luat omu’ lumea-n cap si dus a fost . Il innebunise aia de cap.
Ionela - Iham.
Mary - Card de fidelitate aveti?
Batranica Brosesiagrafe - N-am, mama.
Ionela - Si ce-ai stat bre, pentru o punga de malai si-o margarina la codalau’ asta?
Mary - Mamaieee, te cauta moartea p-acasa si matale, creanga, prin magazine!

In sfarsit mi-a venit si mie randul, “haideti doamna, mai cu talent” ma apostrofeaza Ionela, “card aveti?”
“Nu, nu am”, am imbrancit eu cosul pe banda. “Auzi, fata, cica Geta de la patiserie are psoriazis, n-aveti doi lei ca n-am sa va dau rest, n-aveti? E, sa fiti sanatos”, ciripsete Mary din spatele meu. Psoriazisul Getei a fost pentru Ionela un adevarat soc. S-a blocat cu pachetul meu de unt in mana, in aer: “E, draci! D-aia avea pielea asa, solzoasa! Saraca! Da’, dedeti-va doamna, mai intr-o parte, s-o vad si io pe fata aia.” Nu mi-a venit sa cred cum am ascultat-o pe Ionela si automat, am facut un pas intr-o parte. “Nu vrei sa-ti faci?, mi-a infipt si mie Ionela privirea albastra in fata” . “Poftim?” .“ Card, cum ce sa-ti faci?!” .“Nu, multumesc”. Am cules de pe cauciucul umed si ultimi banuti si am tarat sacosa din magazin. Am mai apucat s-o aud pe Ionela, “ai vazut-o pe aia ce fitoasa, ca ea nu-si face card la noi.”
Cam asta, pe ziua de azi. Mi-a ajuns.
De la radio se aude ca se va sau se doreste sa se, se propune, n-am fost foarte atenta, ca romanul-barbat trebuie sa mai lucreze juma’ de an dupa ce moare.
E bine asa.
De-aia fac eu saptamanal, 16 km dus-intors si imi fac cumparaturile, daca nu intr-un mod neaparat civilizat, macar sunt mai multe case si parca nici cozi nu mai sunt ca anul trecut. A, si nu mai iau cos in viata mea, mult mai sigur cu carutul.

A pogorat toamna pe Dălghiu

joi, 24 septembrie 2009

Mai frumoasa, mai generoasa, mai vesela, mai dulce, mai fastuoasa, mai ludica, mai nazuroasa, cea mai cea de cand ma stiu, asa este Toamna mea.

Cum am fost adoptati

In urma cu doi ani, in primavara, un mieunat sfasietor umplea parcarea unui Carrefoure. Cautam in jur si nu vedeam nicio mata, nimic, in ciuda faptului ca mieunatul venea de peste tot. Le-am zarit pana la urma printre rotile masinilor. mici, mici de tot, se clatinau bezmetice pe langa o bordura.
Primul gand a fost ca tre’ sa iau si eu una pentru ca mi-o doresc de o suta de ani. “Si cu celelalte ce facem? Le luam pe toate. Doar nu o sa stai in mijlocul parcarii sa tragi la sorti care sa moara si care sa traiasca. Pe care o luam? Vezi ca nu stii?” Asa mi s-a parut ca l-aud pe sotul meu, eu eram toata o fericire, radeam si plageam cu patru mate agatate de pantaloni. Erau atat de pricajite, cu ochii goi, fara privire, mai aveau si niste culori incerte. Repede-repede de parca le furasem si ne era frica sa nu ne prinda cineva si sa ni le ia, le-am varat intr-o cutie si asa le-am tinut in brate, cu ditamai cutia de televizor, distanta de niste zeci de km, pana undeva la tara. Trebuia sa le luam cu noi in week end, nu puteam sa le lasam in Bucuresti, singure.
In prima noapte le-am hranit cu picatura de lapte scursa de pe deget, pentru ca bineinteles, atat am fost de zapaciti de incantare ca nu ne-a mai trecut prin cap ca trebuie hranite. Ne-am prins abia in puterea noptii si in creierul muntilor, cand n-am mai facut fata mieunelilor.
Asa am inceput noi ca fericiti tolerati a patru pisici. Am invatat o multime de lucruri de la ele, de pilda, am inteles adevarul absolut al filosofiei lor de viata
“Cainele despre om – Ma ingrijeste, ma hraneste, ma iubeste, oaau,cred este zeu!
Pisica despre om – Ma ingrijeste, ma hraneste, ma iubeste, oaau, sunt zeita!”

Parfum de carte

miercuri, 23 septembrie 2009

Relaţia mea cu cărţile a început cam pe la 5 ani, cum ar fi în zilele noastre, la grădi. A fost îndrăgostire la primul miros. N-aveam cărţi, nu ştiam să citesc, nici nu bănuiam plăcerea lecturii. Eh, atunci am descoperit cărţile, cărţile vechi şi noi cu mirosul lor inconfundabil. Unii spun că ar fi mirosul plumbului din cerneala tipografică, alţii, că ar fi mirosul de hârtie. Nu, mie imi miroase a carte, a iarbă, a scorţă de copac, a fum, a scrum, a pământ reavăn sau pătruns de uscăciune, a vânt, a arşiţă, a tot şi atât. Au trecut mulţi ani de atunci şi tot imi place acel miros, mi se pare cel mai sublim parfum. Spre placuta mea surprindere mai sunt persoane care simt la fel si ca acest viciu se şi mosteneste.
Ţicneală, sau nu, ador felul în care mă consumă fiecare carte, plenitudinea pe care mi-o conferă.

Ultimele atingeri

marți, 22 septembrie 2009

Vara ne da o ultima imbratisare, adierea parfumata a trandafirilor tarzii

A mai trecut o vara

luni, 21 septembrie 2009

Tandari s-a facut si vara asta. Franturi de mare, episoade scurte de munte, macar am avut culoare, o paleta imensa. Mi-e dor de o vara a mea. De fapt, imi doresc un an cu trei veri, o primavara, cinci toamne, doar octombrie, si doua ierni. Si toate astea sa fie azi, acum.

Diamantul verde-brotacel

joi, 17 septembrie 2009

"- Păi cum să-ţi spun eu să înţelegi?! “La ţară” este un fel de “acasă” a unei ţări. Cred că d-aia se spune “plec la bunici, la ţară” şi nu “plec la bunici, la sat”
- Şi oraşul ce este ?
- Oraşul este “la serviciu” al unei ţări. Cum ar veni, Fabrica. De aia oamenii merg la ţară, să se odihnească. De fapt, merg acasă. Tu n-ai văzut că râd când se întorc acasă, în sat? Aşa, ca-n concediu. Eu aşa cred, de aia se spune, “la ţară” şi nu “la sat”.
- Oraşului de ce i se spune “la oraş” şi nu “la fabrică” sau “la serviciul ţării”?
- Păi se spune. Am auzit eu, se spune “la muncă”. Oraşul este ceva provizor. Locul unde merg oamenii să câştige bani. Unii se intorc seara acasă, alţii se întorc la bătrâneţe. De întors, tot se întorc. “
Ăsta este unul dintre cele mai interesante dialoguri pe care le-am purtat în viaţa mea.

Undeva, intr-un sat uitat de lume, sub fruntea unui deal impadurit din Prahova. Mogaldeata din fata mea, un baietel de “aproape 9 ani” imbracat intr-un tricou roz, fost rosu, imprimat cu o grimasa palida, zambata a lui Freddie Mercury. Baiatul, Madalin nu stie cine este muzicianul din Orasul de Piatra, crede ca este fotbalist “sau cam asa ceva i-a spus tusa Tanta cand i-a adus tricoul de la Ploiesti. Era aproape nou”. In timp ce-mi povesteste despre unchi, matusi, vaca “ aia, baltata cam da cu picioru’, da’ are fro 11 chile de lapte pe seara”, priveste departe peste culmea boltita in burta padurii de fagi, “spre asfalt“ . Observasem din prima clipa cercelul cu steluta verde-brotacel care-i ciobea urechea stanga, dar m-am facut ca nu-l vad, poate imi povesteste despre el. Sigur are si el o poveste ca si cizmele de cauciuc, mult prea mari, “ale lu’ unchiu Fane” si sapca decolorata, “de la un sofer de tir”. Am avut dreptate, Cercelul a inceput sa-si turuie povestea. Adastase in urechea micutului in urma cu vreo 2 ani cand parintii acestuia au venit in concediu. Sunt plecati la munca in Spania de aproape 5 ani. “Si mami si tati” . “Tati este zidar si mama nu lucreaza, a plecat la tati sa ii faca de mancare, sa-i spele, sa-i faca curat in rulota, sa aiba grija de el”. Bineinteles ca nu m-am putut abtine, ascunzandu-mi cat am putut eu de bine, si nu mi-a iesit, uimirea, indignarea. “Da’ tu??!! de tine cine are grija? Bunicii?” “Nu, ca n-am bunici. Nu-i am aici. Sunt la Focsani, cu verii mei ca si parintii lor sunt plecati in Italia. De noi, de mine si de sor’mea vede tusa si unchiu’ care acum sunt la munca, la Ploiesti. Vin mai pe seara cu naveta. Da, are si ei trei copii, da’ mari, doi sunt la Ploiesti la gazda, la liceu si unu, la scoala de politisti de la Breaza. Pe sor-mea a adus-o barza, aici apare un zambet, un zambet smecheresc, in Spania. Au adus-o ai mei cand au venit in tara, odata cu cercelu’ asta, cu diamant.”
N-am mai vrut si nici n-am mai putut sa aud si alte povesti ale lui Madalin. Mi-a ajuns atat cat aflasem. Dealurile din jur pareau sa paseasca spre mine si chiar le-am simtit apasarea, undeva, in adancul meu. Urcand in masina, un larevedere gatuit mi-a zburat peste umar. N-am mai raspuns intrebarii strigate dinspre padure, de deasupra starului indian, “da’ tu ai copii?”
Ce sa-i fi raspuns? Ca, "da, am un copil la care merg chiar acum si in fiecare seara si ca de fapt, sticla verde din urechea lui nu este diamant"?

Adamclisi

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Nu stiu de ce ma asteptam ca Adamclisi(Biserica Omului)sa tina pasul cu vremea. Cred ca a mers un timp cu toate ale ei, la mica distanta in urma generatiilor, cu mausoleul impunator, muzeul atipit, topit in somnul ranced salin, cetatea muta. Si s-a oprit. Am gasit-o asa cum mi-aminteam din copilarie, de pe la sfarsitul anilor 70, aceeasi localitate tacuta, ingenuncheata neputincioas in fata timpului. Cu blocuri cenusii cicatrinzand peste vara vineteala hornurilor improvizate. Cu magazinul satesc, un fel de casa batraneasca parasita, prabusita intr-o rana, cu ulite prafuite, stirbe, in amortire. Oamenii cred ca sunt usor schimbati, hainele lor sunt cu mai mult plastic si inscriptionate mai strident, dar cu acelasi iz de sfarsit de ani 70. Asa arata acum Adamclisi. M-as fi asteptat la fosgaiala unei statiuni, un fel de destinatie turistica, avand magazine, tarabe, bazaruri cu Mausoleul imprimat pe batiste, tricouri, esarfe, brichete, brelocuri, suveniruri, scrumiere, vase, vaze, ceva care sa-ti aminteasca de Trofeum Traiani, de vitejia soldatilor romani, de inversunarea de granit a dacilor barbosi. Habar n-am, voiam un magnetel de frigider de pe care sa ma priveasca un dac incruntat, o cusma, un scut. Voiam sa cumpar ceva, orice, un obiect pe care sa-l trimit unei prietene, intr-o tara nordica. Mi-ar fi placut sa ma laud cu ceva.
Am lasat in urma comuna stearsa ca o parere, ca un vis si pe locuitorii ei, sa-si poarte povara, stanjeneala de a fi avut stramosi despre care sa spune ca ar fi fost cei mai viteji dintre traci.

Poze

joi, 3 septembrie 2009

Draga Doina. Doinita.

Multumesc pentru cele 266 de poze cu tine pe care mi le-ai trimis din concediu. Ma bucur ca v-a placut si ca v-ati distrat in Turcia. Sau Grecia? Cipru?
N-am reusit sa-mi dau seama din noianul de explicatii aferent fiecarei poze.
Mi-a placut modul in care ti-ai asortat treningul azuriu cu talpa-platforma si mai ales cu rubinul singeriu al cerceilor. In spate, nu-mi dau seama ce se vede, parca ar fi o cofetarie, dupa piramida de trigoane pufoase, aurii, din vitrina.
In mod deosebit mi-au placut pozele de pe plaja, faptul ca in toate esti cu tigara in gura, nota de eleganta si distinctie pe care ti-o da stransura ridurilor din jurul gurii.
De asemenea nu ma pot satura privindu-va in cele 76 de poze de la masa. Felul in care ranjesc farfuriile, rascolul legumelor, bucatile de carne pe jumatate mestecate. Spuneai tu ca ala micu nu se da in vant dupa carne, o molfaie si o scuipa inapoi. Cum ati asezat voi resturile de pui, asa, frumos, langa farfurie!
Si George. Cum isi mangaie el burtica de sub mutra perplexa a lui Che! Nu se vede foarte bine, s-a mai ingrasat sau si-a schimbat lantul? Mi se pare mie sau asta este mai scurt? Parca mai scurt si mai gros cu vreo 10 grame. Lantul, nu gatul.
Foarte frumoase si alea in care esti tu in fata magazinului de bijuterii. Nu e magazin de bijuterii?! E biserica?! Ahaaaaa, acum inteleg. De-aia ai treningul roz si pandantul cu perle!!
Auzi? Da’ te superi daca nu ma uit decat la primele 7 poze? Ideea cred ca am prins-o,
v-ati distrat, v-ati odihnit si bineinteles, ati facut multa miscare. Tu mai ales. In aproape toate pozele esti in trening. Si ati mancat in fiecare zi, asa am vazut, asa arata data afisata in coltul din dreapta jos. Sa va fie de bine! Bine ai venit din concediu!
Mi-a fost dor de tine. Abia astept sa-mi povestesti despre neamurile de la Adancata. Stii tu, de prostata lui unchiu’ Nelu, de a cincea sarcina pierduta a lui Mimisor, de fufa de colega a lui George care ii face ochi dulci, la care nu stii tu ce-o fi gasit sefu si cum iti faci sange rau si nu se merita. Zau ca nu!