Hachite

Se afișează postările cu eticheta bucureşti. Afișați toate postările

Mai natural nu se poate, mai eco nu exista

duminică, 30 septembrie 2012

bulevard european, piata ad-hoc

Individ sau exemplar

marți, 5 octombrie 2010

Pe măsură ce înaintez în vârstă îmi dau seama că n-am văzut nimic şi că tot ce te învaţă mama sau doamna, tovarăşa la grădi sau, după caz, experienţa, n-are nicio valoare.
Io ştiam că nici picată cu ceară o femeie n-o să vrea-n veci să fie identică şi la fel cu alta. Sau cel puţin aşa eram noi pe vremea când trebuia să purtăm uniformă la şcoală, era imposibil să găseşti într-o clasă cu 17-20 de fete, două sarafane la fel, găseam noi o chichiţă încât să nu fim identice, un nasture, o cută, o fundă.
Oricât de mult se strofoca Partidul să ne facă produse de serie, o apă şi-un pământ, găseam noi o modalitate să fim unice, unici.
Azi, într-o farmacie, am avut un şoc, m-am trezit într-un clip cu Robert Palmer. Toate farmacistele, vreo şase, erau identice. Toate, o apă şi-un pământ, acelaşi ruj, acelaşi rimel, acelaşi zâmbet uşor crispat, profi, aceeaşi coadă de cal şi acelaşi breton, numai că nu brunete ca-n videoclip, ci blonde. Culoarea aia de blond universal, blond-pai, blond-udrea, blond-nefu. Başca halatele, mărgioară mov la buzunăraşul cu batistuţă albă.
Tre' să fie tare trist să nu te identifici cu buletinul, să nu se poată spune despre tine, aia roşcată, aia cu nasu' lung, aia cu ruj verde, aia pistruită. Aia care este unică măcar prin fardul de pleoape.

"Ăăăăă, Belgia ,Olandaaa"

vineri, 1 octombrie 2010

Nu-ş' de ce în ultimul timp îmi tot amintesc de VremeaAia, o fi ceva-n aer. Da' parcă tot aştept să se micşoreze flacăra aragazului, să se ia curentul, că doar două posturi de televiziune sigur vom avea-n curând, întru slava conducătorului iubit care e-n tot şi-n "toate ce mâine vor râde la soare".
Ai naibii pupincurişti comuniştii:
"Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt
Şi-n cele ce mâine vor râde la soare.
E-n holda întreagă şi bobul mărunt
E-n pruncul din leagăn şi-n omul cărunt
Şi-n viaţa ce veşnic nu moare".
Eu cre' că e mai de bun simţ şi mai mişto decât "Noi suntem urmaşii lui traian. Urmaşii lui traian băsescu. uraaaaaaa" sau ca tâmpenia aia cu băsescianismul debitată de sever voinescu. Păi comuniştii erau artişti, pupau temeinic, aştia sunt scârboşi rău. Să fie la ei acolo.
Mai alaltăieri intram în piaţă şi dau cu ochii de un tânăr de vreo 35 de ani care în timp ce se uita cu adoraţie la cele două pungi cu cumpărături mormăia ceva de unul singur. Nu-mi dau seama ce moacă oi fi făcut eu că omu' s-a simţit obligat să-mi explice, "dracu să-i ia, doamnă, că am ajuns să vorbesc singur, calculam banii, speram să-mi ajungă să iau nişte flori soţiei şi să iau şi ceva dulce copilului. M-a pus naiba să mă fac profesor. Dacă eram doctor, acu' eram peste mari si tari." Mi-a spus săru'-mâna şi a plecat jenat. M-a impresionat teribil că se gândise la flori nu pentru că vorbea singur, sunt din ce în ce mai mulţi bucureşteni care vorbesc singuri şi din ce în ce mai tineri.
Asta m-a făcut să-mi aduc aminte. Pe vremea lui ceaşcă era o cucoană, îşi făcea veacul pe la Romană, iarnă-vară purta o haină de blană parcă ciugulită de raţe, fardată de scenă şi se toot certa c-o pungă de 1 leu, "ehee, o să plecăm în concediu, vedem noi, Belgia, Olandaaa" . Şi mai era o băbuţă care se certa cu CC-ul. Atât. P-astea două le ştia toată ţara. Cum venea careva în Bucureşti întreba invariabil, "unde-i aia cu Belgia-Olanda, la Unirea sau la Romană?".
Ele două, Lupoaica, magazinele Victoria şi Cocor erau obiective turistice. Parcă şi câteva monumente

Când dracu, Doamne iartă-mă , s-au urâţit românii în halul ăsta?!

duminică, 12 septembrie 2010

Cred că am mai scris pe aici, pe undeva, că îmi place uneori s-o iau la pas prin Bucureşti, să mai respir şi aer de capitală. Poate creşte vreun parc, vreun muzeu, vreun zgârie-nori sau măcar nişte străzi ca lumea şi eu să nu ştiu şi să merg tot pe alea cu găuri. În fine, să mă pun la curent cu ce mişcă.
Prin cartier, printre blocuri, nu s-a schimbat mare lucru. Aceleaşi blocuri gri de zidurile cărora se izbesc aceleaşi expectoraţii cu pretenţie de muzică şi care se preling lipicioase prin aerul prăfos.
Gunoaiele, parcă, mai înfloritoare decât astă-vară, că na, s-a uscat vegetaţia, se zgâiesc glumeţe de după gărduleţele şi bordurile proaspăt plantate.
Oamenii, bucureştenii că acum despre ei vorbim, s-au schimbat ca naiba. Refuz să cred că aşa au fost în ultimii 20 de ani şi n-am văzut eu. Arată mai rufoşi decăt pe vremea aia, de tristă şi din ce în ce mai vie amintire.
Au apărut cozile imense la covrigi, tacâmurile de pui, telemeaua se vinde ca aurul sau cocaina, la gramaj, pâinea la sfert. A reapărut, nu ştiu dacă neapărat se numeşte contrabandă, vânzarea de mezeluri, brânzeturi, cafea, conserve, detergenţi, cosmetice, tigări, pe la colţ de stradă din portbagaj, sacoşă, fuste sau buzunare .
Până şi sacoşele din rafie şi alea confecţionate în casă din prelată de dacie au început să bântuie pe străzi.
Se mănânca in draci, cu disperare, seminţe şi se scuipă peste tot.
Babe obeze, în "blugi" translucizi, meschini pe rânza râncedă, se poticnesc umplând trotuarele. Piţipoance soioase, cu piloziţăţi excesive, acoperite de haine în culori incerte, foste albe sau roşii, fără dinţi şi cu telefoane de sute de euro, bărbaţi gâtuiţi de emoţie cu lanţuri late de-un deget, sugari purtători de zdrăngănele din aur inhalează lacomi aerul viciat de fum de ţigară. Mama de sugari, desigur, persoană respectabilă altfel şi trecută cu puţin de 14 ani, oprită în mijlocul străzii, să pună ţara la cale cu vreo altă fătucă, la fel de tânără şi ocheşică şi la fel de pătrunsă de sentimentul înălţător al maternităţii şi nu doar o dată, îi propteşte aeru' lu' ală micu cu ţigara.
Aşa arată oraşele româneşti la oră de vârf, puzderie pestriţă cu descurcăreala ca profesie de bază aleargă după hrană, vânează reduceri, pândeşte solduri.

O zi obişnuită

luni, 15 februarie 2010

în parc

în casă, o pâine happy

O mâţă pe cuptor. Georgi

şi-o carte

Mai vedem

luni, 25 ianuarie 2010

Ea si el. Trecuţi de 70 de ani, îngrijiţi, parfumaţi, scoşi din cutie. Ea păşeşte mărunt, un pic săltăreţ, bărbia ridicată, privirea clară, undeva, deasupra tuturor.Fardată discret. El, mers hotărât, apăsat, pe urmele ei, un zâmbet şăgalnic, aprobator, uşor ironic, uitat în colţul gurii. Amândoi, blană. Ea, nurcă. El astrahan.
Ea - Ştii, m-a cam luat, aşa, un frison. Nu m-am dezbrăcat în biserică şi acum mi-e frig.
El - Păi trebuia să te dezbraci.
Ea - Da' şi-acolo era frig. Da' tu de ce nu mi-ai spus?
El - Eu? Ce sa-ţi spun?
Ea - Să mă dezbrac. Dă-mi mănuşile tale, ale mele sunt prea subţiri.
El(îi dă mănuşile) - Cum ţi+a plăcut slujba?
Ea - Nu m-a dat pe spate. Mă impresionează mai mult părintele Nicolae. Dă-mi, te rog, fularul tau, al meu nu-mi ajunge la gură.
El(îşi scoate fularul)- Părintele Nicolae are voce şi este el, ca persoană mult mai plăcut.
Ea - Poftim fularul înapoi. Nu se asortează cu poşeta. Când ajugem acasă, mâncăm şi ne băgăm în pat.
El - Eu nu mă bag în pat. Mă uit la patinaj.
Ea - Te-ai uitat şi aseară. Lasă, nu te mai uita la toate reluările. Consumi curentul degeaba, să te uiţi şi seara.
El - Bine, mă uit la film.
Ea - Nu. Mâncăm şi ne băgăm în pat că n-avem nici musafiri.
El - N-auzi că nu mi-e foame?!
Ea - Lasă că vedem acasă. N-o să te culci iar nemâncat ca aseară. Vedem acasă ce-o să faci.

Eu am ajuns în faţa blocului, am intrat deşi mi+ar fi plăcut să mai merg.

Cu pejosul prin Bucureşti

vineri, 22 ianuarie 2010

Ca să ajung în parc a trebuit să merg pe jos, ceea ce s-a dovedit a fi o decezie nu foarte inspirată. Data viitoare merg cu maşina sau cu taxiul pentru că nu se ştie ce obstacole pot sa întâmpin. Ca ieri, de pildă.
Iată-mă înarmată cu un entuziasm "mare cât inima mea" vorba unui consilier ministerial, şi-n parc. Să înfrunt nămeţii, să fac poze, să mă bucur de zbenguiala fulgilor de nea, deci cu bună dispoziţie cât cuprinde. Adevărat, cam distonantă în raport cu realitatea geopolitică, economică, socială, da' pot eu să mă opun pornirilor năvalnice? Mai ales că nu se ştie peste câţi ani se mai bagă zăpadă.

E, şi cum mergeam eu aşa, zâmbind unui gând al zăpezilor de altădata, mă pomenesc, era să zic bot-în-bot, da' nu zic, botul lui era cam la vreo două capete distanţă şi în virtutea inerţiei fac un pas în dreapta să treacă omul. Amândoi n-am fi încăput pe două palme de potecă bătătorită, pe trotuar. Mă uit stânga, dreapta, mai mulţi oameni procedaseră la fel, o femeie c-un copil în braţe, o bătrânică împreună cu cele patru sacoşe ale ei, un grup de copii cu ghiozdanele-n spate. Toţi stăteam cuminţi cu zăpada dincolo, mai sus de ghete ca să treacă muntele de care vă spuneam şi cum stam eu aşa, ca la barieră, mă dumiresc, muntele, cam mult spus munte, era mai degrabă maidan, era cu incă vreo patru ca el, unul purta o agendă în mână, unul îşi băga şi-şi scotea ceva în mama lu' ăla de l-a ţinut în picioare şi nu i-a "dat nimic, nici de-o ciungă", altul proiectează o flegmă în frumuseţe de omăt. Când să treacă al patrulea, al cincilea şi al şaselea, îmi trece şi mie perplexitatea şi revin pe potecă. Nu mă bazez nici pe principiul priorităţii de dreapta, nici pe faptul că sunt femeie şi că normal este ca un bărbat să fie politicos. Greşit. Socoteala mea s-a dovedit a fi greşita. Imediat mă apostrofează al cincilea jăndar', "de ce n-aşteptaţi doamnă, să trecem, nu vedeţi că n-avem loc?", "eu văd. dumneavoastră?" "Şi ce? vrei să mă bag eu în zăpadă? Nu vezi ca sunt în misiune cu colegii mei care-a trecut?" Nici prin cap nu-mi trece să obstrucţionez organele în misiune, aşa că mă bag înapoi în colţul meu de zăpadă şi aştept să treacă însă nu pot să nu fiu indignată şi să nu caut explicaţii. Oamenii, aşa or fi primit ordine, să meargă drept înainte şi la a doua, să facă la stânga. Dacă ar fi făcut altfel, pierdeau, doamne-iarta-mă, şirul şi nu mai ştiau unde să facă stânga. Sau, poate s-or fi crezând coloană oficială, că erau mai mulţi de doi sau treaba lor. Cin'zeci de metri mai încolo mă întâlnesc cu un om fără adăpost, uşor euforic, îmi face loc, "vă rog, doamnă" "mulţumesc" "săru' mâna". Merg mai departe, în parc, c-un "mulţumesc" în gând pentru omul străzii, aproape că mi-a salvat bucuria zăpezii.

Copacii de lângă noi

luni, 18 ianuarie 2010

A fost o zi superbă. A nins ca-n poveşti. Aşa că am profitat de câteva clipe de răgaz şi m-am bucurat de o plimbare în parc. Mă aşteptam să fie mai multă lume, mai mulţi copii. Oare copiii se mai bat cu bulgări de zăpadă? Mai fac oameni de zăpadă?

răgaz

uitare

foto-tapet

fără mâţă

"şmecher de...", în general

pupăcioşi

îmbrăţişare

camuflaj de pădure

paşi

"nu rupeţi florile, nu călcaţi iarba!"

Ce-i mai creste romanului pe sub fereastra

duminică, 4 octombrie 2009

N-am inteles niciodata de unde vine la romani, mentalitatea “dupa noi, potopul”. Poate din egoism, “de ce sa mai vina si altii dupa noi sa mai respire, sa mai traiasca? Poate copiii nostri.” Poate din pesimism sau disperare, “oricum nu mai traiesc pana maine si nu mai apuc mizeria pe care o las in urma, ce mai conteaza?!” Din lipsa de educatie? “Asa am vazut eu acasa ca faceau ai mei.” Din nepasare sau altruism? Nu-mi pasa, si-asa vine altu’ dupa mine si strange, trebuie sa manance si el o paine. O fi vreo reminescenta a comunismului? La gramada nu se vede cine munceste mai mult, cine chiuleste mai mult, cine distruge mai mult. Nu se vede individul, doar marea masa. Cred ca la toate astea se mai adauga o mare doza de nesimtire si un excedent de prostie.

Pe o strada din Bucuresti. Pe dreapta.