Prins

miercuri, 8 septembrie 2010

Prima mea întâlnire cu Petru Popescu a fost pe vremea când făceam rost de cărţi, când era esenţial să cunoşti măcar trei oameni importanţi: băcanu, libraru şi măcelaru. Cum reuşeam să-mi cumpăr cărţi fără să stau juma' de zi la coadă şi să mă aleg şi cu cărţi-marfă greu vandabilă o să povestesc altă dată.
La o astfel de coadă am auzit de Petru Popescu, fugit din ţară, un fost iubit al Zoiei Ceauşescu, romanciar.
Dintre cărţile despre care se vorbea am reuşit să găsesc Dulce ca mierea este glonţul patriei, n-am fost prea încântată pentru că eu îmi dorisem Prins, romanul de debut despre care cunoscătorii din coadă spuneau că este extraordinar.
M-am tot gândit de unde o veni titlul, în mintea mea se înfipsese ideea cum că ar avea legătură cu vreun evadat, citind cartea mi-am dat seama că nu intuisem exact dar nici prea departe nu am fost.
Romanul Prins are trei componente, povestea de dragoste a Inginerului şi a Corinei, despre care se spune că este una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din literatura română, celelalte componente nu mai puţin importante, Bucureştiul anilor 60, un Bucureşti superb, pictural, personal, un oraş aşa cum puţini l-au cunoscut, aşa cum abia dacă ni-l amintim noi, decreţeii, din poveştile altora, verde, fără blocurile sinistre, excrescenţe zdrenţăroase, "muncitoreşti" şi nici mutilat prin împroşcarea lui înspre spaţiile verzi din el şi din afara lui.
Cea mai tulburătoare parte, zic eu, partea în care inginerul este încolţit de viaţă şi de moarte, în egală măsură.
În preajma vârstei de 30 de ani află că suferă de o boală necruţătoare care urmează să-l nimicească într-un an. Moartea îl subjugă, îl năpădeşte treptat chiar îl priveşte-n ochi, i se arată. Realizează că oamenii nu sunt altceva decât o masă amorfă şi doar ingeniozitatea cu care fiecare îşi drămuieşte timpul, îşi gestionează şi îşi urmăreşte convicţiunile, îi separă de moarte, îi indivizualizează. Ateismul şi religia se pun de acord în faţa morţii, căile către ea şi percepţia ei ţin de intimitate.
Revenind la titlu, scriitorul aminteşte către sfârşit, prins nu vine de la captiv ci de la ocupat cu ceva. Treabă de opţiune, de intimitate, ocupat cu viaţa sau cu moartea.

De Petru Popescu mai am în bibliotecă "Să creşti într-un an cât alţii într-o zi", o s-o citesc mai încolo, mi-a plăcut prea mult Prins şi parcă n-aş risca să fiu dezamăgită.