"Ăăăăă, Belgia ,Olandaaa"

vineri, 1 octombrie 2010

Nu-ş' de ce în ultimul timp îmi tot amintesc de VremeaAia, o fi ceva-n aer. Da' parcă tot aştept să se micşoreze flacăra aragazului, să se ia curentul, că doar două posturi de televiziune sigur vom avea-n curând, întru slava conducătorului iubit care e-n tot şi-n "toate ce mâine vor râde la soare".
Ai naibii pupincurişti comuniştii:
"Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt
Şi-n cele ce mâine vor râde la soare.
E-n holda întreagă şi bobul mărunt
E-n pruncul din leagăn şi-n omul cărunt
Şi-n viaţa ce veşnic nu moare".
Eu cre' că e mai de bun simţ şi mai mişto decât "Noi suntem urmaşii lui traian. Urmaşii lui traian băsescu. uraaaaaaa" sau ca tâmpenia aia cu băsescianismul debitată de sever voinescu. Păi comuniştii erau artişti, pupau temeinic, aştia sunt scârboşi rău. Să fie la ei acolo.
Mai alaltăieri intram în piaţă şi dau cu ochii de un tânăr de vreo 35 de ani care în timp ce se uita cu adoraţie la cele două pungi cu cumpărături mormăia ceva de unul singur. Nu-mi dau seama ce moacă oi fi făcut eu că omu' s-a simţit obligat să-mi explice, "dracu să-i ia, doamnă, că am ajuns să vorbesc singur, calculam banii, speram să-mi ajungă să iau nişte flori soţiei şi să iau şi ceva dulce copilului. M-a pus naiba să mă fac profesor. Dacă eram doctor, acu' eram peste mari si tari." Mi-a spus săru'-mâna şi a plecat jenat. M-a impresionat teribil că se gândise la flori nu pentru că vorbea singur, sunt din ce în ce mai mulţi bucureşteni care vorbesc singuri şi din ce în ce mai tineri.
Asta m-a făcut să-mi aduc aminte. Pe vremea lui ceaşcă era o cucoană, îşi făcea veacul pe la Romană, iarnă-vară purta o haină de blană parcă ciugulită de raţe, fardată de scenă şi se toot certa c-o pungă de 1 leu, "ehee, o să plecăm în concediu, vedem noi, Belgia, Olandaaa" . Şi mai era o băbuţă care se certa cu CC-ul. Atât. P-astea două le ştia toată ţara. Cum venea careva în Bucureşti întreba invariabil, "unde-i aia cu Belgia-Olanda, la Unirea sau la Romană?".
Ele două, Lupoaica, magazinele Victoria şi Cocor erau obiective turistice. Parcă şi câteva monumente

Când dracu, Doamne iartă-mă , s-au urâţit românii în halul ăsta?!

duminică, 12 septembrie 2010

Cred că am mai scris pe aici, pe undeva, că îmi place uneori s-o iau la pas prin Bucureşti, să mai respir şi aer de capitală. Poate creşte vreun parc, vreun muzeu, vreun zgârie-nori sau măcar nişte străzi ca lumea şi eu să nu ştiu şi să merg tot pe alea cu găuri. În fine, să mă pun la curent cu ce mişcă.
Prin cartier, printre blocuri, nu s-a schimbat mare lucru. Aceleaşi blocuri gri de zidurile cărora se izbesc aceleaşi expectoraţii cu pretenţie de muzică şi care se preling lipicioase prin aerul prăfos.
Gunoaiele, parcă, mai înfloritoare decât astă-vară, că na, s-a uscat vegetaţia, se zgâiesc glumeţe de după gărduleţele şi bordurile proaspăt plantate.
Oamenii, bucureştenii că acum despre ei vorbim, s-au schimbat ca naiba. Refuz să cred că aşa au fost în ultimii 20 de ani şi n-am văzut eu. Arată mai rufoşi decăt pe vremea aia, de tristă şi din ce în ce mai vie amintire.
Au apărut cozile imense la covrigi, tacâmurile de pui, telemeaua se vinde ca aurul sau cocaina, la gramaj, pâinea la sfert. A reapărut, nu ştiu dacă neapărat se numeşte contrabandă, vânzarea de mezeluri, brânzeturi, cafea, conserve, detergenţi, cosmetice, tigări, pe la colţ de stradă din portbagaj, sacoşă, fuste sau buzunare .
Până şi sacoşele din rafie şi alea confecţionate în casă din prelată de dacie au început să bântuie pe străzi.
Se mănânca in draci, cu disperare, seminţe şi se scuipă peste tot.
Babe obeze, în "blugi" translucizi, meschini pe rânza râncedă, se poticnesc umplând trotuarele. Piţipoance soioase, cu piloziţăţi excesive, acoperite de haine în culori incerte, foste albe sau roşii, fără dinţi şi cu telefoane de sute de euro, bărbaţi gâtuiţi de emoţie cu lanţuri late de-un deget, sugari purtători de zdrăngănele din aur inhalează lacomi aerul viciat de fum de ţigară. Mama de sugari, desigur, persoană respectabilă altfel şi trecută cu puţin de 14 ani, oprită în mijlocul străzii, să pună ţara la cale cu vreo altă fătucă, la fel de tânără şi ocheşică şi la fel de pătrunsă de sentimentul înălţător al maternităţii şi nu doar o dată, îi propteşte aeru' lu' ală micu cu ţigara.
Aşa arată oraşele româneşti la oră de vârf, puzderie pestriţă cu descurcăreala ca profesie de bază aleargă după hrană, vânează reduceri, pândeşte solduri.

Bookfest. Radu Berceanu n-o fi avut altă treabă?

miercuri, 16 iunie 2010

Cu o listă interminabilă de cărţi la purtător, iacată-mă vineri pe la nămiez, ca tot bucureşteanu sufocat de căldura, de betoane, înecat de pulberea fierbinte, sătul până peste urechi de beneficiile traiului în ditamai metropola europeană şi scârbit de-a dreptul de politică, la Bookfest.
M-am gândit că Iliescu şi-a luat porţia de pupături în bot ieri, azi sigur nu va fi niciun politician ca aştia nu se-arată decât la ore de maximă audienţă şi cu mare tam-tam în presă. Alfel ce sens are să fie iubitori de carte sau de orice altceva şi să-i vadă doar câteva voturi, poate nici juma de urnă.
Standuri doldora de cărţi, reduceri, mai pe sponci, cumpărători mai răruţi, prea mulţi agenţi de pază, mi s-a părut mie şi chiar m-a deranjat un fel de supraveghetoare de la Humanitas, poate un pic cam prea zeloasă, genul ală de amabilitate agasantă din magazine care te scoate din minţi, grămadă pe tine, nici n-ai luat bine mâna de pe un obiect că a şi sărit să-l aşeze cum a fost, chiar daca tu abia l-ai atins sau nici măcar. Un fel de a-ţi bate obrazul pentru dezastrul pe care l-ai pricinuit şi nici măcar n-ai avut bunul simţ să cumperi ceva. La mine, n-a fost cazul, chiar mi-am cumpărat vreo două cărţi.
Norocoasă cum sunt, am prins şi o lansare de carte, despre cai şi pe care bineînţeles că o prezenta, nici eu n-aş fi ales pe altcineva decât pe Cristian Ţopescu. O adevărărată bucurie să-l auzi pe fostul campion de hipism de la Steaua.
Mută de admiraţie şi-oi mai fi avut şi vreun zâmbet tâmp pe faţă, m-a trezit din încântare o tanti c-o îmbrânceală scurtă, "dă-te doamnă din drum să-l văd şi eu pe domnu' Radu Berceanu". N-am apucat să spun nici că nu stau în drum, nici că domnul de la microfon nu este R.B., tanti brânci era în faţă şi pe scenă vorbea traducătoarea cărţii, Mihaela Berceanu, "soţia lu' dom' ministru m-a lămurit un tip cu o sârmă spiralată în ureche, e şi dânsu' în faţă, n-aveţi voie p-acolo". Bine că mi-a spus, dac-aş fi dat cu ochii de "excelenţa sa", mi-ar fi stricat toată ziua. Şi aşa mi-a fost destul să mi se amintească de existenţa lui.

"Mama noastră la toti"

miercuri, 10 februarie 2010

Nu mă duce mintea şi n-o să înţeleg în veci, pururi, cum şi în ce fel îşi pierde omul simţul ridicolului.
Am văzut deunăzi, la televizor, o dezbatere pe veşnica temă "Reformarea învătământului românesc". Printre invitaţi, politicieni, nu-i asa? că doar ei se pricep cel mai bine şi un mare cântăreţ de folk devenit politician.
Şi-i tot dădeau ei acolo, cu lipsa banilor, cu lipsa cadrelor, cu neimplicarea, cu dezinteresul şi cu multe si mărunte, placa obişnuită.
Proaspătul politician, un respectabil debutat-folkist, cănd a început să turuie, am înlemnit. "Guvernurile anterioare au făcut şi-au dres", "eu vin dintr-o familie de muncitori" şi trânteşte pleonasme şi mai flutură şi câte-un dezacord şi "tutulor". Şi uite-aşa a combătut vreun sfert de oră.
Ce s-o mai lungesc, omul era pe mirişte, de-a binelea. Toată lumea prezentă lăsase capu-n pămant de ruşinea lui. Culmea, politicieni jenaţi. Şi eu, jur pe verde, c-am roşit. Nu mă aşteptam să dea atât de crunt cu oiştea-n gard. M-a pierdut de admiratoare, atât cât eram, definitiv. Nu mai bine rămânea el, frumuşel, la chitară şi la înjurăturile în versuri?

Revoluţia trăită de mine

marți, 22 decembrie 2009

In 21 decembrie ne-am închis in birou şi sub pretextul că s-a blocat uşa, toată ziua am stat cu urechea lipita de Europa Liberă. La sfârşitul programului am intrezărit prin crăpătura uşii de la centrala telefonică un individ in uniforma.

Atunci a fost singura yi in care am văzut deschisă uşa unei încăperi din instituţie despre care ştiam că aparţine detaşamentului gărzilor patriotice. Se împărţeau arme secretarilor de partid din secţii, preşedinţilor de sindicat si FDUS.

Toată noaptea am incercat sa iau legatura cu rudele din provincie, centralele telefonice erau blocate.

In 22 decembrie, după o noapte nedormită, şi ca un făcut n-am mai prins nici Europa Liberă, nici Vocea Americii. Pe bulgari, filme, la tvr, nimic. Aveam un sentiment ciudat de frustrare, de izolare. Am plecat la serviciu, trebuia să-mi vad colegii, trebuia să aflau cumva ce se intamplă în alte oraşe din ţară, pe mine mă interesa de Giurgiu despre care nu ştiam nimic. Din alte localitaţi mai veneau veşti prin colegii care aşteptau in gară sa afle măcar de la angajaţii CFR că în restul ţării nu este o situaţie asemănătoare celei din Timişoara.

M-am îngrozit de cum am paşit in lift, era împroşcat cu sange, bucăţi de piele, smocuri de par, carne sfârtecată, pământ năclăit în cioburile oglinzii şi între aşchiile căptuşelii de pfl. În faţa blocului, administratorul încerca să explice celor care coborâseră înaintea mea cum se intorsese vecinul de la 8, “beat turtă de la golanii, ăia de la Inter” şi s-a lovit de pereţii liftului.

La serviciu nu se întampla nimic, toată lumea tăcea. Spre prânz a venit şeful FDUS sa ne explice, “poate aţi auzit, ieri nişte derbedei l-au huiduit pe tovarăşul secretar general, au mai fost şi nişte casete puse pe difuzoare de câţiva studenţi bezmetici, cu fluierături. Acum este linişte, toţi sunt la zdup”. Auzisem.

La pranz a răbufnit din aparatul de radio, “dictatorul a fugit!!”. Ne-am imbrăţişat, ne-am pupat, un coleg mai în vârstă despre care ştiam că a fost în închisoare şi care deşi avea studii superioare nu putea fi mai mult decât tehnician, a cazut in genunchi, plângând. Ulterior am aflat că fusese deţinut “la canal”, săltat în timpul celei de-a doua facultăţii, cu vina de-a fi "element reacţionar", făcuse parte Organizaţia Studenţeasca a PNŢ-CD.

Crainicii făceau apel la bucureşteni să meargă la televiziune şi la CC, n-am aşteptat sa se spuna a doua oara, ne-am imbracat şi-am plecat spre televiziune. Cred că până la poarta instituţiei am facut 3 min. La ieşire ne aştepta secretara organizaţiei de femei a PCR împreună cu un reprezentant al gărzilor patriotice să ne prindă în piept cocarde tricolore şi o panglică neagră, bineînţeles că am întrebat, “da’ cu asta ce-i?!” “doliu pentru cei care au murit noaptea trecută”. Pentru mine şi astăzi, la 20 de ani este un mare mister cum au reuşit tovarăşii sa confecţioneze cocarde îndoliate, in 3 minute şi mai ales cum de erau aşa de siguri de victoria revoluţiei. Ceauşescu a fugit, "poate se întoarce", vorba preşedintelui de sindicat care ţinea în braţe portretele dictatorului şi "sinistrei" lui soţii , "să le mai păstrăm că nu se ştie".

În drum spre televiziune, în Primăverii, ne-am întâlnit cu grupuri care se cinsteau cu “vin din sticlele lui Ceauşescu”, strigând din toţi rărunchii '' Am câştigat! Jos Comunismul! Jos tiranul! Jos Perestroika” . Un bătrânel zgribulit nu pricepea cine este Petre Stoica şi de ce strigă lumea jos cu el. În două vorbe l-a lămurit cineva că nu se strigă "Jos Petre Stoica" ci "Jos Perestroika". “Eh, aşa, da. Daţi-i înainte, copii!”, ne-a îndemnat bătrânul şi şi-a văzut de-ale lui.

În Piaţa Dorobanţi mai mulţi civili înconjuraseră un grup de soldaţi pe care îi dezarmaseră. Amărâţii plângeau şi încercau să explice că ei “sunt cu populaţia civilă”. Un ofiţer care-i însoţea a predat de bună voie unui individ cu brasardă tricoloră, cascheta şi pistolul şi a mers cu noi toţi, la televiziune. Aici, ne-am înghesuit să auzim diverşi vorbitori care ba, ţineau discurs în poartă, ba, de la vreo fereastră. Mulţimea derutată nu ştia pe cine să asculte. Imediat cum s-a întunecat l-am auzit clar pe Caramitru, la porta-voce, “Nu mai trageţi! De ce trageţi?”. Moment în care lumea a încremenit, au început să se audă rafale de foc automat. La câţiva paşi, s-a ridicat o voce "nu-l omoraţi tovarăşi! Trebuie să fie judecat, să plătească! Cine l-a-njunghiat? Măi tovaraşi, noi nu suntem criminali, lasaţi-l în pace! Va fi arestat ". Era vorba despre Nicuşor Ceauşescu, plin de sânge, tumefiat, făcuse pe el, îl târau în televiziune. Mitraliera pârâia deasupra noastrâ, se vedeau doar focurile care treceau peste noi. Nu vedeam nici de unde se trage şi cine trage cu atât mai puţin. M-am gândit că nu-i de mine şi cum chef să fac pe eroina nu prea aveam, era un fel de " ia, treceţi voi, aştia mulţi in faţă că suntem noi, nişte tovaraşi care ne asumăm răspunderea in caz că vi se întâmplă ceva". Aşa că am rugat un coleg să mă însoţească acasă. Aveam 22 de ani şi o groază de planuri. Ce mama dracu' să fac eu acolo?! Am plecat fără să mă uit in urmă. Uneori mă gândesc, poate ar fi trebuit să rămân, mă alegeam cu un certificat de revoluţionar de vreo două sectare în buricul târgului, cea mai mizerabilă găselniţă postdecembristă, românism pur. Mă îndoiesc să mai beneficieze vreun pământean de certificat de răsturnător de regim. Ce-i drept , de Bolivia nu sunt sigură. Un coleg de la Conta, plecat încă din 10 decembrie, în concediu, la ţară, undeva în Ialomiţa, la Tăiatul Porcului are certificat de revolutionar, spaţiu comercial, teren în centru

şi tot ce trebuie. Băiat deştept a convins doi inşi să depună mărturie că au fost împreună la CC. Mulţi pe care i-am lăsat la televiziune n-au avut tupeu să ceară aşa ceva.

A urmat nebunia cu teroriştii care escaledează balcoane , otrăvesc apa, pistoale in sarmale şi colivă. Toată lumea suspecta pe toată lumea de terorism. Te controlau, te pipăiau la metrou, în gări şi autogări. Indiferent de vârstă, sex, statură, erai suspect.

Asta a fost.

Astăzi am auzit un academician, fost senator, fost ministru, fost preşedinte de Radioteleviziune spunând cu năduf , că acum 20 de ani, "Romania a fost tragică, acum este caraghioasă, de la nivelul cel mai inalt, Nae Girimea, parlamentul, niste caţavenci si continuând cu opoziţia unde sunt nişte caţavenci mai mici".

Unde sunt acum cei de atunci, securişti, revoluţionari, eroi, am gasit aici

Nesimtita-i aia mica

luni, 19 octombrie 2009

Sa ma ierte Moc, pisicul meu pentru ca l-am jignit si l-am botezat asa dupa fostul premier. Mi se parea ca au aceeasi privire tampa. Eh, bine, "m-am inselat, m-am razgandit, a fost o eroare de exprimare", Moc are o sclipire de inteligenta in ochi, este demn, cu muuuult, mult mai destept si se pricepe la oameni. Daca face o tampenie macar are curajul, el chiar are curaj, si nu persista in prostie, s-o tina langa, vorba aia romaneasca, nu, nu aia cu "ce barbat eram odata",(oare?!! cand?!! ia, spune tu, cocosel, la ce ora si-n ce zi!)ailalta, "prost sa fii, da' sa-ti revii". La fostul catelus de la Palatul Victoria nu tine nici una nici alta, greu de crezut c-a fost vreodata barbat, ca-si revine nici nu poate fi vorba.
Pentru numele lui Dumnezeu, sa-l opreasca cineva pe pacalici! Omul asta chiar n-are pe cineva care sa nu-si bata joc de el, sa-i vrea binele? Un vecin, un var de-al patrulea, un fost coleg de generala? Saracu'! Trebuie sa-i spuna cineva ca nu exista pensie nesimtita pentru ca este mare, castigata in cadru legal. Nesimtita nu poate sa fie decat pentru ca este mica si castigata intr-un cadru la fel de legal, in campanie electorala, numai ca pentru nimic. Nu muncesti nici o zi, ai o pensie minima, cam 1/3 din ce are ala care "da cu sapa" 35 de ani sau numai de 5 ori mai mica decat are un profesor univeritar, cu 40 de ani de truda in spate. Daca nu mori de rusine cand semnezi pentru pensia asta minima, fara sa fi mutat un pai in viata ta, se pune ca esti boc la cap? Se pune.
Si gata cu politica pe blogu' asta, nu merita si vreau sa ramana curat sau macar numai cu gunoi care are curajul, alt cuvant repetat pana la dementa de acelasi personaj sinistru, un fel de funie in casa spanzuratului, si demnitatea sa recunoasca faptul ca arata si se numeste astfel.

"Americanschi"

joi, 1 octombrie 2009

Undeva, in centrul tarii, spre sfarsitul verii, un sat toropit de caldura, napadit de buruieni si sufocat de praf.
De mult n-am mai vazut oameni cerand tigari pe marginea drumului, cred ca de vreo 20 de ani, pe vremea cand soldati zgribuliti pe zloata in puterea noptii, faceau semn cu doua degete la gura, implorand din ochi. Alte vremuri, alt statut.
Revenind la oamenii din satul despre care vorbeam, intrebau din masina in masina daca nu cumva sunt “americanschi”. Nefiind “americanschi” i-am dezamagit usor, pana la urma n-a contat prea mult originea noastra, "da’ ceva tigari n-avem? ceva maruntis?" Neavand nici una nici alta, am devenit intrusi si ei un pic ostili.
Am avut senzatia ca lor le trebuie mult mai putin decat o doctrina politica sau vreun fel de autonomie, fie ea si numai culturala.
Poate ar trebui sa le spuna cineva ca americanii au venit de mult.