Moş Goriot

miercuri, 1 septembrie 2010

Cartea asta, dacă-mi amintesc bine se recomandă prin şcoala generală. Sau cel puţin aşa era cândva. Cred că trebuie recitită periodic. Dacă nu recitită, măcar ţinută undeva la vedere. S-o ai prin preajmă atunci când ai orice altceva mai bun de facut decât să-ţi suni părinţii dacă sunt cumva la capătul pământului şi n-ai cum să ajungi să te vadă ei, că tu n-ai cum să-i vezi din varii motive, că eşti prea ocupat, că este prea departe, că n-ai chef şi gata, să vezi că bătrâneţea şi boala i-a deteriorat să-ţi amintească de cum vei arăta şi tu peste câţiva ani. Asta când eşti doar copilul cuiva dar când eşti părinte, ar trebui să-ţi amintească dacă ai făcut tot pentru copilul tău, i-ai dat tot ce puteai să-i dai să fie mai presus de toate Om.

În urmă cu mulţi ani am văzut pe peron, la metrou, mi-a atras atenţia de fapt, o tânără de vreo 19 ani, superbă. Arăta ca scoasă din cutie, dintr-o cutie de lux, haine de firmă, încălţări, bijuterii, machiaj, totul arăta impecabil. Când a venit metroul s-a apropiat de ea o femeie modestă, palidă, plină de riduri deşi destul de tânără, până atunci stătuse la câţiva paşi de fată, o privise cu mâdrie şi cu dragoste, ca pe Dumnezeu. Aşa cum orice om îşi iubeşte copilul, asemănarea era evidentă. S-a apropiat şi a vrut s-o pupe pe obraz, pe Păpuşă care nu doar că şi-a ferit obrazul dar i-a şi înfipt cotul în piept, bolborosind încruntată. În momentul ăla am văzut cea mai hidoasă fiinţă de pe planetă. Femeia a rămas plângând pe peron.
De atunci m-am tot gândit la Moş Goriot şi la femeia ştearsă de la metrou, sunt sigură că au greşit undeva.