Daniel Martin

marți, 29 noiembrie 2011

Daniel Martin - scenograf, jumatatea vietii, sau cel putin asa pare, desi ar putea sa aiba la fel de bine 25, 32, 45 sau 245 ani. Se poarta la fel, simte la fel si la 17 si la 245 ani.
Realizat profesional - destul de cunoscut in cetatea filmului, realizat personal, adica o casnicie ratata, o fiica de douazeci de ani si un pic, o relatie de vis cu o femeie frumoasa, desteapta, culta, actrita de succes, de jumatate din varsta lui si care-l mai si iubeste pentru cum este, nu pentru ce este, incearca sa-si gaseasca identitatea, adica ce mama naibii, este el pana la urma, englez traitor in America sau american nascut in in Anglia, tatal unei pustoaice - amanta unui fost coleg oxfordian al lui, sau amantul unei pustoaice, barbatul unei singure iubiri sau unei singure casnicii, oxfordian sau fiul unui preot vaduv?
Ori foarte stabil ori ingrozitor de labil, niciodata pe mijloc, intotdeauna la extreme, este de neclintit, are aceleasi trairi, aceleasi sentimente, aceleasi dileme, in toate etapele vietii. Prietenii, femeile din viata lui, cariera, iubita, fiica, Anglia, America, totul se schimba in jurul lui, el ramane acelasi, englezul calm, sobru, rigid.

Cartea este scrisa la persoana I, in momentele de incordare sau derapaj ale lui Martin, preia scriitorul firul povestii, un soi de marturie care confirma personalitatea desi aparent alunecoasa, incremenita in timp si spatiu a acestui individ care pe mine m-a cucerit din primele pagini.
Mi-a placut mult, unii spun ca ar fi cel mai bun roman al lui Fowles, eu nu spun pentru ca nu le-am citit pe toate, urmeaza Colectionarul si sunt sigura ca va fi cea mai buna carte pe am pus mana vreodata, cu toate mi se intampla la fel.

Magicianul

duminică, 6 noiembrie 2011

In urma cu fix 24 de ani cand am citit Magicianul, m-a indignat manipularea, m-a induiosat povestea si refuzul iubirii. Acum imi dau seama ca deasupra tuturor este sentimentul culpabilitatii.
Nicholas Urfe, deceptionat in iubire, se ascunde de propriile sentimente pe o insula greceasca, intr-un post de profesor de liceu. Aici intalneste un batran despre care auzise dintr-un fel de legende ale predecesorilor sai, care din cam aceleasi motive, isi duce veacul ca stapan a tot ce misca.
Maurice Conchis, asa se numeste batranul, isi creaza pe insula propria lume, populata cu fel de fel de personaje, parte, create de genii literare, artistice, de istorie si o parte create de propriul destin. Magicianul, pentru ca asa se autointituleaza Conchis, se "joaca de-a Dumnezeu" cu Urfe si cu toate celelalte persoane platite sa interpreteze personaje celebre. Sau cel putin asa esti tentat sa crezi. De fapt, el reprezinta Magicianul - arcana majora din Tarotul de Marsilia, care indeamna la introspectie, la cantarirea posibilitatilor si luarea unei decizii adecvate. De asemenea, aceasta arcana favorizeaza studiul, schimbari in mediul profesional si avertizeaza ca orice hotarire se ia sub imperiul emotiilor, fara cap, este o decizie gresita.
Magicianul inversat intr-o etalare semnifica pierderea controlului asupra situatiei, obiectivele si actiunile dispersate.
Insula greceasca, a fost aleasa ca loc al actiunii pentru ca Magicianul reprezinta ancestralul, culoarea galbena, boul, opalul etc. Sau doar pentru faptul ca autorul a locuit o vreme pe insula Pharaxos.
Spre sfarsitul cartii mai apare un personaj care asociat unei alte carti de tarot, tot arcana majora, Preoteasa semnifica sfarsitul unei etape si spre deosebire de Magician indeamna ca cele mai importante decizii sa fie luate cu sufletul.
Mi-a placut sa recitesc, poate si pentru faptul ca intre timp am locuit si eu o scurta, scurta de tot, perioada pe insula lui John Fowles si am fost incantata sa "revad" locurile

Urzeala tronurilor si Inclestarea regilor

miercuri, 19 octombrie 2011

2634 pagini de capete secerate, intrigi, tradari si-o colcaiala de personaje. am inceput cartoaia asta dupa ce am vazut 10 episoade din film, cred ca singurele care s-au facut si difuzat pana-n prezent, aud ca urmeaza si alte sezoane.
Spuneam ca am inceput s-o citesc dupa ce s-a facut mare valva in jurul ei. Filmul nu prea m-a convins, in afara de cateva cadre spectaculoase si un actor mai rasarit, nu spune mai mult decat politica, sforarii si masinatiuni.
Pe Peter Dinklage, in rolul Pezvenghiului, l-au placut si altii, fiind singurul premiant Emmy 2011 dintre multele nominalizari ale filmului.
Ca sa fie clar de la inceput care ce treaba are in actiune, sau ca sa fie mai bine conturate, fiecare personaj are capitolul lui, excelent procedeu, altfel nu vad cum m-as fi descurcat in noianul de nume si prenume bizare.
Cam sumbra pentru gustul meu, prea multa zapada de vara, de iarna si doar pe ici, pe colo, arsita pustiitoare.
De mai multe ori mi-a trecut prin cap s-o arunc cat colo, insa n-am facut-o. Este un plus al ei

Lumina clară a zilei

miercuri, 6 octombrie 2010

Cu părinţi fantomatici, aplecaţi mai mult peste masa de joc decât asupra copiilor sau problemelor acestora, Tara, Bim, Raja, Buba visează mult, visează frumos cu privirile alergând în urma calului alb al vecinului pakistanez, foarte bogat, foarte aşezat, cu cele mai înalte idealuri.
Raja şi Bim visează să devină erou şi eroină, Tara visează să devină mamă iar Buba nu-şi doreşte decât să asculte muzică veche şi asurzitoare.
Anita Desai spune că Lumina clară a zilei este romanul său cel mai autobiografic.
Aşadar, întoarce o privire înspre bătrânul New Delhi, ştergând pojghiţa de praf de pe străzile fierbinţi ale copilăriei, identifică momentul în care cei patru încetează să fie o singură entitate, un singur organism-Copiii, şi fiecare se aşterne pe drumul lui.
În tot acest timp, la un alt nivel, în lumea oamenilor mari, se înfăptuiesc lucruri la fel de memorabile, la fel de importante şi dureroase, o frîntură care se smulge din trupul Indiei işi urmează idealurile, visele, credinţa aidoma copiilor familiei Das.
Cea mai importantă idee a romanului este aceea că împlinirea, fericirea le cunoşti doar atunci cand ai puterea să alegi, să fii eroul propriului destin, să nu fii nevoit să spui vreodată, "n-am avut de ales"

Părinţi şi copii

luni, 27 septembrie 2010

Mi-au plăcut ruşii încă din copilărie, chiar dacă ne-au fost impuşi cu limbă cu tot, deh, asta era directia. De-atunci visez la zăpezile lor nesfârsite, să văd Moscova, Sankt Petersburg, măcar un concert, un balet, cel mai balşoi, câteva biserici, musai să mă plimb cu troica şi mă declar mulţumită.
De la Turgheniev cred că cel mai mult mi-a plăcut Un cuib de nobili. Sau cel puţin aşa credeam până acum.
Boierii lui sunt identici cu ai nostri, ăia citiţi, văzuţi în filme, în poveştile populare auzite de la bătrâni, evident.
Deşi franţuziţi prin scolile şi cafenelele pariziene şi unii şi alţii aparţin aceleeaşi nobilimi încotoşmănate în obiceiuri străvechi, agrare, proteguiţi de aceeaşi orânduială patriarhală.
Aceleaşi decepţii, pudibonderii, acelaşi parfum dulceag al pământului reavăn, pulbere mătăsoasă şi păduri foşnitoare.
În Părinţi şi copii Turgheniev păstrează fresca aşa cum face în toate povestirile sale, pe fundal, şi undeva, într-un colţ, discret, desfiinţează mitul conflictului între generaţii punând faţă în faţă personajele cu cititorul, intervenind din cand în când sfătos, împăciuitor.
Bazarov este într-un conflict permanent cu sine şi cu Lumea, deopotrivă. Veşnicul neînţeles care mai degrabă se află între două scaune, prea deştept pentru generaţia sa, prea evoluat pentru generaţia părinţilor săi, veşnic în căutarea unei identităţi.

Pisica. Casa de pe canal

vineri, 17 septembrie 2010

Întotdeauna mi-au fost dragi cuplurile de vârstnici, în special septuagenarii şi peste. Fascinaţia vine din copilărie, de la bunici. Mă uimeau şi nu pricepeam în ruptul capului cum de se înţelegeau doar din priviri, cum îşi vorbeau fără cuvinte, fără semne, doar privindu-se unul pe celalalt, cum râdeau de situaţii comice, fără să se explice, cum îşi iertau greşelile fără să-şi ceară scuze.
Seara, târziu, toropiţi, sfârşiţi de muncă, mai făceau diverse treburi în gospodărie, două mogâldeţe care-şi lipeau frunţile deasupra vreunei cloşti cu pui sau ţinând de capetele aceluiaşi şir de tutun. Acestea sunt primele frânturi din imaginile care-mi vin acum, repede, în minte.
Mult timp am crezut că trudesc împreună în virtutea inerţiei, au muncit pământul şi au crescut animale atâta amar de ani împreună, încât deveniseră un fel de maşinării, se mişcau automat. Ei bine, nu-i aşa. Am înţeles abia când au început să se stingă, când se putea citi în ochii lor teama, disperarea de a nu-şi supravieţui unul celuilalt. S-au dus tăcut când le-a venit vremea, aşa cum şi-au trăit bătrâneţea, împăcaţi, demni, unul după altul, amândoi în aceeaşi lună doar iarna a fost alta.
În Pisica sunt doi septuagenari, uşor debusolaţi, unul mai mult decât altul, unul mai ancorat în tinereţe şi mai greu de împăcat cu bătrâneţea.
Zi de zi se destramă într-un dialog mut pentru ca la sfârşit să se compună, să se adune întregul.
Senectutea aduce iubirea într-o altă formă, cu o altă aromă, cu un altfel de parfum, alte prioriţăţi şi alte valori.
Bătrâneţea proprie se vede deformată şi crudă în ochii unui străin, atunci când n-o recunoşti şi n-o accepţi.
Da, mi-a plăcut foarte mult Pisica, cu tot cinismul de care musteşte fiecare capitol.
Peste Casa de pe canal parcă am trecut mai repede.
Edmee, tânără orfană, primită cu braţele deschise de către familia unchiului, devenită straină prin decesul acestuia fix în ziua în care tânăra ajunge în familia care o adoptase deja. Consideră că este îndreptăţită să judece, să urască, să iubească, să dispreţuiască şi să ceară sacrificii doar pentru că a pierdut mai mult, a suferit mai mult.

Ţara mea inventată

vineri, 10 septembrie 2010

Dacă spun că este o lecţie de patriotism cred ca sună pompos, deprimant-lemnos. Dar chiar aşa şi este, o carte despre cum să fii cetăţean al planetei, să vorbeşti, să gândeşti în mai multe limbi dar să simţi şi să visezi într-una singură.
Am citit aproape tot ce s-a tradus la noi de Isabell Allende, aproape pentru că singura carte pe care n-am citit-o este Zorro şi sper s-o citesc cât de curând posibil, pentru că mi se pare un soi de datorie pe care o am faţă de scriitoare.
Toate cărţile ei mi-au dat senzaţia că stau la o cafea cu o veche prietenă care îmi povesteşte viaţa ei cu bune, cu rele, mai ales cu bune pentru că tonul şi limbajul său nu lasă loc resentimentelor şi dacă n-aş citi tot m-aş simţi vinovată de impietate dacă n-aş asculta confesiunea până la capăt.
Cred că acest sentiment îl am faţă de mai mulţi scriitori sau cel puţin aşa aş explica multele cărţi ale unor scriitori din biblioteca mea. Asta, aşa, în treacăt, fiidcă veni vorba.
Parcă nimeni şi nimic nu o scoate pe Isabel Allende din bonomia ei, moştenită poate, de la bunica ei clarvăzătoare care plutea neştiută prin lungi şi întunecoase coridoare şi care i-a călăuzit drumul începând cu viaţa tumultuoasă din casa spiritelor şi până în momentul în care aşa cum este ea, micuţă, chiliană, considerată de oficialii americani, de altă rasă decât albă, devine blonda înaltă la care visează soţul ei de-o viaţă.
Chile este ţara ei inventată pentru că o iubeşte aşa cum îşi iubeşte copiii, soţul, mama, strămoşii şi ca şi lor, îi minimizează derapajele şi îi exagerează calităţile.
Este uimitor cu câtă indulgenţă vorbeşte despre dictatura lui Pinochet de pe urma căreia a avut de suferit fiind nepoata preşedintelui înlăturat de la putere de către acesta printr-unul dintre cele mai sângeroase puciuri din istoria universală.

Prins

miercuri, 8 septembrie 2010

Prima mea întâlnire cu Petru Popescu a fost pe vremea când făceam rost de cărţi, când era esenţial să cunoşti măcar trei oameni importanţi: băcanu, libraru şi măcelaru. Cum reuşeam să-mi cumpăr cărţi fără să stau juma' de zi la coadă şi să mă aleg şi cu cărţi-marfă greu vandabilă o să povestesc altă dată.
La o astfel de coadă am auzit de Petru Popescu, fugit din ţară, un fost iubit al Zoiei Ceauşescu, romanciar.
Dintre cărţile despre care se vorbea am reuşit să găsesc Dulce ca mierea este glonţul patriei, n-am fost prea încântată pentru că eu îmi dorisem Prins, romanul de debut despre care cunoscătorii din coadă spuneau că este extraordinar.
M-am tot gândit de unde o veni titlul, în mintea mea se înfipsese ideea cum că ar avea legătură cu vreun evadat, citind cartea mi-am dat seama că nu intuisem exact dar nici prea departe nu am fost.
Romanul Prins are trei componente, povestea de dragoste a Inginerului şi a Corinei, despre care se spune că este una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din literatura română, celelalte componente nu mai puţin importante, Bucureştiul anilor 60, un Bucureşti superb, pictural, personal, un oraş aşa cum puţini l-au cunoscut, aşa cum abia dacă ni-l amintim noi, decreţeii, din poveştile altora, verde, fără blocurile sinistre, excrescenţe zdrenţăroase, "muncitoreşti" şi nici mutilat prin împroşcarea lui înspre spaţiile verzi din el şi din afara lui.
Cea mai tulburătoare parte, zic eu, partea în care inginerul este încolţit de viaţă şi de moarte, în egală măsură.
În preajma vârstei de 30 de ani află că suferă de o boală necruţătoare care urmează să-l nimicească într-un an. Moartea îl subjugă, îl năpădeşte treptat chiar îl priveşte-n ochi, i se arată. Realizează că oamenii nu sunt altceva decât o masă amorfă şi doar ingeniozitatea cu care fiecare îşi drămuieşte timpul, îşi gestionează şi îşi urmăreşte convicţiunile, îi separă de moarte, îi indivizualizează. Ateismul şi religia se pun de acord în faţa morţii, căile către ea şi percepţia ei ţin de intimitate.
Revenind la titlu, scriitorul aminteşte către sfârşit, prins nu vine de la captiv ci de la ocupat cu ceva. Treabă de opţiune, de intimitate, ocupat cu viaţa sau cu moartea.

De Petru Popescu mai am în bibliotecă "Să creşti într-un an cât alţii într-o zi", o s-o citesc mai încolo, mi-a plăcut prea mult Prins şi parcă n-aş risca să fiu dezamăgită.

Moş Goriot

miercuri, 1 septembrie 2010

Cartea asta, dacă-mi amintesc bine se recomandă prin şcoala generală. Sau cel puţin aşa era cândva. Cred că trebuie recitită periodic. Dacă nu recitită, măcar ţinută undeva la vedere. S-o ai prin preajmă atunci când ai orice altceva mai bun de facut decât să-ţi suni părinţii dacă sunt cumva la capătul pământului şi n-ai cum să ajungi să te vadă ei, că tu n-ai cum să-i vezi din varii motive, că eşti prea ocupat, că este prea departe, că n-ai chef şi gata, să vezi că bătrâneţea şi boala i-a deteriorat să-ţi amintească de cum vei arăta şi tu peste câţiva ani. Asta când eşti doar copilul cuiva dar când eşti părinte, ar trebui să-ţi amintească dacă ai făcut tot pentru copilul tău, i-ai dat tot ce puteai să-i dai să fie mai presus de toate Om.

În urmă cu mulţi ani am văzut pe peron, la metrou, mi-a atras atenţia de fapt, o tânără de vreo 19 ani, superbă. Arăta ca scoasă din cutie, dintr-o cutie de lux, haine de firmă, încălţări, bijuterii, machiaj, totul arăta impecabil. Când a venit metroul s-a apropiat de ea o femeie modestă, palidă, plină de riduri deşi destul de tânără, până atunci stătuse la câţiva paşi de fată, o privise cu mâdrie şi cu dragoste, ca pe Dumnezeu. Aşa cum orice om îşi iubeşte copilul, asemănarea era evidentă. S-a apropiat şi a vrut s-o pupe pe obraz, pe Păpuşă care nu doar că şi-a ferit obrazul dar i-a şi înfipt cotul în piept, bolborosind încruntată. În momentul ăla am văzut cea mai hidoasă fiinţă de pe planetă. Femeia a rămas plângând pe peron.
De atunci m-am tot gândit la Moş Goriot şi la femeia ştearsă de la metrou, sunt sigură că au greşit undeva.

Gogol - Taras Bulba. Mantaua. Nasul. Vii

vineri, 27 august 2010

Taras Bulba - poveste despre cazacii zaporojeni, familie şi onoare.
Taras, un bătrân cazac îşi poartă fiii abia întorşi de la Academie, împotriva polonezilor pentru atrocităţile comise asupra creştinilor ortodocşi din ţinutul ocupat de aceştia în vestul Ucrainei.
În toiul organizării trupelor Taras află că şcoala i-a modelat în mod diferit pe cei doi fii ai săi, Ostap este luptător,viteaz, hotărât, neînfricat, un adevărat spirit căzăcesc iar celălalt fiu, Andrii, romantic, visător care se întoarce împotriva poporului său alături de familia iubitei sale.
În timpul asediului unei cetăţii, Taras Bulba scapă cu viaţă datorită unui vechi prieten evreu care-şi trădează meamul şi aliaţii, lăsând în urmă cei doi fii şi mare parte a armatei căzăceşti nimicită de polonezi în alianţă cu negustorimea evreiească.
Întors acasă încearcă să-şi refacă armata, să se reîntoarcă pe cîmpul de luptă să-şi recapete fiii şi să-şi reîntregească ţara.
Mantaua - Akaki Akakievieci este unul dintre avarii llteraturii universale. Funcţionar sârguincios într-un departament de stat, caligraf ca nimeni altul transcria diverse documente. Când i se oferă un post de funcţionar cu câteva trepte mai sus şi mai bine plătit refuză pentru că pur şi simplu nu concepea, nu-şi propusese să câştige mai mult sa'şi depăşească mizeria şi umilinţa în care se zbătea.
Nemaifăcând faţă batjocurii colegilor precum şi gerului sfâţietor, se hotâreşte să renunţe la mantaua veche zdrenţăroasă pe care o purta şi să-şi comande una noua. Asta, bineînţeles de-alungul mai multor luni şi după nenumărate vizite la croitor şi la fel de multe renunţări. Când în sfârşit îşi vede visul cu ochii este jefuit chiar de bunul său cel mai de preţ, mantaua.
Dorinţa lui de a avea şi de a purta o manta nouă este atât de puternică încât îi supravieţuieşte dăinuind dincolo de mormânt pentru o lungă perioadă de timp.
Nasul - Povestea unui nas care sătul de ifosele purtătorului său îşi ia soarta în mâini şi pleacă în lume în căutare de schimbat lumea sau măcar câteva destine, pe o scară mai larg, de la frizer până la ofiţeri superiori, trecând şi printr-un colegiu.
Vii - prelucrarea unui basm popular, cu vrăjitoare gheboşate,preschimbate în fete mari, filosofi naivi, morţi care se transformă în moroi la lumina vagă a lunii.
De asemenea, plină de umor şi de învăţăminte.

Idiotul

joi, 19 august 2010

Când am citit prima dată Idiotul, hăt, acu' o sută de ani, recunosc, nu mi-a plăcut cine ştie ce Prinţul. Credeam că este un arogant care a avut privilegiul să iasă din societatea ermetică rusească şi s-a întors pe post de mesianic destupător de minţi. Prea era el înţelegător cu toată lumea, prea tolera el fel de fel de diformităţi. Şi prea ţinea cu tot dinadinsul să facă dintr-o mariemagdalenă, Anastasia Filipovna o femeie cinstită. Mi-a plăcut şi atunci şi acum Aglaia Ivanovna.
Dacă data trecută mi-a fost simpatic Ippolit, acum mi s-a părut la fel de căldicel precum Gavrila Ardalionovici, mult mai inteligent şi viclean, însă. Îmi place felul în care personajele se făuresc reciproc. O cură de ruşi este refugiul meu departe de cotidianul ăsta parcă, tot mai bezmetic

La Paradisul Femeilor

vineri, 13 august 2010

La Paradisul Femeilor nu este doar magazinul pentru femei cu acest nume ci şi o societate nouă în care femeia are un alt rol, se individualizează, devine partener egal.
Odată cu stingerea comerţului vechi, dughenizat, redus la un singur articol apare societatea de consum, conglomerat de articole, gusturi, vârste, ia amploare importul, se naşte comerţul construit pe strategii de marketing, pe manageriat colectiv, pe seducerea şi satisfacerea clientului, în speţă femeia.
Ea, bogată moare şi lasă în urmă un soţ chipeş, un obişnuit al saloanelor, curtezanelor pariziene şi un magazin pentru femei pe care proaspătul văduv îl transformă după chipul şi asemănarea lui, într-un instrument de atracţie, de subjugare a femeii care capătă libertatea să aleagă, să-şi satisfacă singură gustul pentru lux într-o atmosferă impregnată cu intimitate catifelată, înfăşurată în dantele diafane.
O adevărată catastrofă pentru ochii dezaprobatori ai vechilor parizieni, ale celor mai prăfuiţi comersanţi puşi în faţa progresului năucitor, noua societate de consum acaparează pitorescul, boema pariziană.
Romanul conţine şi o poveste de dragoste, fata modestă de la ţară, orfană cu doi fraţi în întreţinere şi el, irezistibilul. Ea frumuşică şi nu prea, cu principii solide, inteligentă cu scântei de geniu, el imoral dar cu poftă să se aşeze la casa lui.

O mie şi una de nopţi

marți, 10 august 2010

În ultimele două zile m-am dedulcit la zaharicale, zarnacadele, gutui osmanlâi, musc, sabun, muşabac, lukmet-el-cadi, assabih-Zeinab. M-au înfricoşat efriţii, ginnii, ginnele, am tras cu ochiul la hammmam şi la împodobirea hanâmelor cu miraculoasa hena. Pe ici, pe colo am aruncat câte-o privire vinovată spre câte-un iatac. Am mângâiat pe creştet si câte-o catârcă împovărată în "spicul" vreunui munte. Am intrat în fel de fel de dughene, unele aromate, îmbietoare ale unor plăcintari celebri, altele îmbâcsite ale unor dubioşi negustori de covoare.
Exact. Am recitit O mie şi una de nopţi, primele douăzeci şi patru nopţi. Aşa de bine mi-a prins cărticica asta care în niciun caz nu este o carte de poveşti pentru copii, nu pentru că ar fi o carte cu scene deocheate. Este o carte plina de pilde, de înţelepciune scrisă atît de savuros încât nu numai că îi poţi gusta dulceaţa dar îţi umple casa de mirodenii şi foşnet ale celor mai fine mătăsuri.
Am citit şi în copilărie câteva volume însă nu-mi amintesc să fi fost atât de încântată.
Este o carte ideală pentru desăvârşirea unei seri răcoroase după o zi scorojită şi prăfuită.

Vipera sugrumată

vineri, 6 august 2010

Vipera sugrumată zugrăveşte în culori sumbre societatea franceză tarată din zorii secolului XX.
Herve Bazin desfiinţează preconcepţia conform căreia în fiecare femeie sălăşluieşte o mamă desăvârşită. Cap-coadă cartea demontează ideea de instinct matern.
Folcoche, mamă a trei copii se străduieşte să păstreze aparenţele, poziţia în societate, să treacă drept o femeie virtuoasă şi tot ce presupune asta la nivel de mică burghezie rurală. Copiii sunt excrescenţe inutile costisitoare pe trupul malformat al familiei, pe care măcar le poate ignora dacă nu poate să le suprime.
Lipsa iubirii materne îi transformă pe micuţi în vrăjmaşi veritabili pentru propria mamă, având un singur scop, acela de a căpăta ce li se cuvine, dacă nu iubire măcar toleranţă, dreptul la educaţie, la hrană şi igienă.
Totul, sub ochii şi placiditatea unui tată neputincios.

Drumul spre înalta societate

sâmbătă, 31 iulie 2010

Joe Lampton, tânăr de condiţie modestă visează la o viaţă prosperă, maşini scumpe, saloane somptuoase, petreceri nesfârşite şi femei strălucitoare. Toate astea pentru el înseamnă înalta societate, o lume efervescentă, populată de inşi superficiali, uşor de penetrat cum altfel decât la braţul unei gâsculiţe.
Găseşte gâsculiţa şi ajuns acolo, sus, constată că nu e chiar aşa, o dată intrat, nu este nici pe departe unul de-ai lor. Peste tot pe unde ajunge are scrijelit mare în frunte, parvenit, mitocan.
Drumul său este presărat cu remuşcări, destine frânte, renunţări.
Dacă a meritat sacrificiul lui oi vedea eu în Viaţa în înalta societate. Până atunci las un timp să se decanteze impresiile din primul. M-a cam surprins dl. Braine, parcă mă aşteptam la ceva mai puţin abrupt.

Climate

joi, 8 iulie 2010

Despre dragoste, dar mai ales despre prietenie.
Cartea este structurată în două părţi, două epistole, două poveşti de dragoste şi trei personaje.
Poveştile de dragoste cred, sunt tipice franţuzeşti. Desigur atât cât îi cunosc eu pe francezi.
Singurii care iubesc necondiţionat, într-un mod atât de generos încât sunt în stare să accepte, să-l înţeleagă, să-l admire şi chiar să-l iubească pe cel de care se îndrăgosteşte propriul partener.
Cam aşa stau lucrurile şi în Climate, Philippe îngăduie iubirea lui Odile pentru un alt bărbat, sentimentele lui chiar intensificându-se pe măsură ce realizează că n-o va mai recăpăta niciodată.
Iubirea lui dăinuie dincolo de despărţirea lor, născută din altruism şi nu aşa cum s-ar putea crede din prima parte, că ar fi izvorâtă din misoginism, toleranţă pentru o persoană inferioară.
Partea a doua este o scrisoare a Isabellei, cea de-a doua soţie a lui Philippe, către acesta. Ca şi prima este o epistolă-testament, fiecare dintre cei doi destinatari fiind beneficiarul a unei iubiri neîmpărtăşite.
Isabelle îi dăruieşte soţului ei iubire,prietenie, respect, el dăruindu-i, la fel, tot ce are el mai de preţ, iubirea pentru Odile.
Ambele scrisori reflectă faptul că îndrăgostitul pasional, egoist, gelos, generos mai mult sau mai puţin norocos, se formează în timpul copilăriei.

Pianista

joi, 1 iulie 2010

Erika, profesoară de pian intr-un liceu oarecare, masochistă, depersonalizată, dezumanizată, lipsită de afecţiune cu un singur scop în viaţă, să se rupă o dată pentru totdeauna din cărnurile materne, să reteze cordonul ombilical care o ţine prizonieră.
Între timp, trăieşte îndragostiri bolnave, un amor debil cu un elev nu mai puţin ţăcănit.
Savurează, înfulecă de pe margini cu o placere lunatic-scabroasă frânturi din vieţile altora.
Un animal care se autodevorează, neputând sa distingă între incestul invertit şi ura vorace care o mistuie, evadează, alege să se sfâşie, să se năruie deşănţat pe buza prăpastiei care o separă de ea şi de lumea căreia ar fi vrut să-i aparţină într-un ultim spectacol grotesc.
Scriitoarea îşi scrijeleşte personajele scurmând în propria carne şi de ce nu, în cititor.
Nu mi-a plăcut că am găsit în carte regionalisme ca megieş, părpăleşte şi altele. Nu pentru că aş avea ceva împotriva dulcelui grai moldovenesc ci doar consider că traducătorul trebuie să rămână literat şi să nu se transforme în povestaş.

Despre dragoste şi umbră

joi, 24 iunie 2010

Mai mult umbră. Dragostea ca suport, refugiu, mângâiere, tămăduire.
Este o carte despre atrocităţile unui regim dictatorial, se subînţelege cel al lui Pinochet deşi nu este pomenit numele dictatorului, ceea ce mi se pare drept pentru că după dictatori nu rămâne decât oroare oricare ar fi numele, oricare ar fi ţara. Despre viaţa normală a trei categorii sociale, trei familii în aceeaşi societate opresivă.
În toate cărţile (poate nu chiar în toate, eu am citit până acum doar nouă :)) Isabelei Allende răzbate un sentiment acut al dezrădăcinării smulse din intimitatea familiei, din cultura străbunilor. Aceeaşi femeie care este preutindeni acasă dar nu aparţine niciunui loc, niciunei persoane, părinte, bărbat, copil, nici sieşi, aşa cum aparţine ţării sale natale, Chile.
De asemenea un alt sentiment omniprezent în cărţile sale este acela al vinovăţiei, al datoriei neonorate. Se simte regretul scriitoarei de a nu fi făcut destul pentru ţară, de a nu fi dat totul. Drept pentru care inventează, se inventează eroină care zdruncină din temelii o guvernare sângeroasă, cum este cazul Irenei din Despre dragoste şi umbră, tânără ziaristă schimbă mentalităţi, revoluţionează presa, spionează şi boicotează poliţia, plecându-şi din când în când capul obosit şi zâmbetul şăgalnic pe umărul celui care îi este hărăzit ca iubire necondiţionată şi ca reazem în înfruntarea ei cu un destin tumultos.

Cavalerul inexistent

sâmbătă, 19 iunie 2010

Agilulfo Emo Bertrandino al Guildivernilor si al Celorlalti din Corbentraz si Sura, cavaler de Selimpia Citeriore si Fez, este întruchiparea tuturor năzuinţelor cavalereşti şi lumeşti, viteaz, demn, cinstit, cu un foarte dezvoltat simţ al onoarei, poate prea dezvoltat. Cavalerul desăvârşit şi visul tuturor femeilor, cu o singură mică hibă, nu dispune de un corp.
Pregătit să lase postul, locul, armura albă-impecabilă oricărui soldat care cumulează calităţile sale, de data asta s-a nimerit să fie un paladin al Regelui Carol cel Mare, Rambaldo.
Un astfel de cavaler nu poate avea decât un scutier pe măsură - Gurdulu, locuitor al Pământului care iubeşte absolut tot ce-l înconjoară până într-atât încât se confundă cu mediul în care trăieşte vremelnic.
Bineînţeles că există şi o iubită, frumoasa şi neînfricata Bradamante. Istovită de războiele purtate în solda regelui îşi perminte din când în când scurte perioade de răgaz în adăpostul tainic al vreunei mănăstiri, scotocind în arhive şi aşternând pe hârtie întâmplări de vitejie şi de dragoste cu cavaleri şi cavaleriţe, aşa cum este şi povestea de faţă.
O carte spumoasă, plină de înţepciune.

Bookfest. Radu Berceanu n-o fi avut altă treabă?

miercuri, 16 iunie 2010

Cu o listă interminabilă de cărţi la purtător, iacată-mă vineri pe la nămiez, ca tot bucureşteanu sufocat de căldura, de betoane, înecat de pulberea fierbinte, sătul până peste urechi de beneficiile traiului în ditamai metropola europeană şi scârbit de-a dreptul de politică, la Bookfest.
M-am gândit că Iliescu şi-a luat porţia de pupături în bot ieri, azi sigur nu va fi niciun politician ca aştia nu se-arată decât la ore de maximă audienţă şi cu mare tam-tam în presă. Alfel ce sens are să fie iubitori de carte sau de orice altceva şi să-i vadă doar câteva voturi, poate nici juma de urnă.
Standuri doldora de cărţi, reduceri, mai pe sponci, cumpărători mai răruţi, prea mulţi agenţi de pază, mi s-a părut mie şi chiar m-a deranjat un fel de supraveghetoare de la Humanitas, poate un pic cam prea zeloasă, genul ală de amabilitate agasantă din magazine care te scoate din minţi, grămadă pe tine, nici n-ai luat bine mâna de pe un obiect că a şi sărit să-l aşeze cum a fost, chiar daca tu abia l-ai atins sau nici măcar. Un fel de a-ţi bate obrazul pentru dezastrul pe care l-ai pricinuit şi nici măcar n-ai avut bunul simţ să cumperi ceva. La mine, n-a fost cazul, chiar mi-am cumpărat vreo două cărţi.
Norocoasă cum sunt, am prins şi o lansare de carte, despre cai şi pe care bineînţeles că o prezenta, nici eu n-aş fi ales pe altcineva decât pe Cristian Ţopescu. O adevărărată bucurie să-l auzi pe fostul campion de hipism de la Steaua.
Mută de admiraţie şi-oi mai fi avut şi vreun zâmbet tâmp pe faţă, m-a trezit din încântare o tanti c-o îmbrânceală scurtă, "dă-te doamnă din drum să-l văd şi eu pe domnu' Radu Berceanu". N-am apucat să spun nici că nu stau în drum, nici că domnul de la microfon nu este R.B., tanti brânci era în faţă şi pe scenă vorbea traducătoarea cărţii, Mihaela Berceanu, "soţia lu' dom' ministru m-a lămurit un tip cu o sârmă spiralată în ureche, e şi dânsu' în faţă, n-aveţi voie p-acolo". Bine că mi-a spus, dac-aş fi dat cu ochii de "excelenţa sa", mi-ar fi stricat toată ziua. Şi aşa mi-a fost destul să mi se amintească de existenţa lui.