Ţara mea inventată

vineri, 10 septembrie 2010

Dacă spun că este o lecţie de patriotism cred ca sună pompos, deprimant-lemnos. Dar chiar aşa şi este, o carte despre cum să fii cetăţean al planetei, să vorbeşti, să gândeşti în mai multe limbi dar să simţi şi să visezi într-una singură.
Am citit aproape tot ce s-a tradus la noi de Isabell Allende, aproape pentru că singura carte pe care n-am citit-o este Zorro şi sper s-o citesc cât de curând posibil, pentru că mi se pare un soi de datorie pe care o am faţă de scriitoare.
Toate cărţile ei mi-au dat senzaţia că stau la o cafea cu o veche prietenă care îmi povesteşte viaţa ei cu bune, cu rele, mai ales cu bune pentru că tonul şi limbajul său nu lasă loc resentimentelor şi dacă n-aş citi tot m-aş simţi vinovată de impietate dacă n-aş asculta confesiunea până la capăt.
Cred că acest sentiment îl am faţă de mai mulţi scriitori sau cel puţin aşa aş explica multele cărţi ale unor scriitori din biblioteca mea. Asta, aşa, în treacăt, fiidcă veni vorba.
Parcă nimeni şi nimic nu o scoate pe Isabel Allende din bonomia ei, moştenită poate, de la bunica ei clarvăzătoare care plutea neştiută prin lungi şi întunecoase coridoare şi care i-a călăuzit drumul începând cu viaţa tumultuoasă din casa spiritelor şi până în momentul în care aşa cum este ea, micuţă, chiliană, considerată de oficialii americani, de altă rasă decât albă, devine blonda înaltă la care visează soţul ei de-o viaţă.
Chile este ţara ei inventată pentru că o iubeşte aşa cum îşi iubeşte copiii, soţul, mama, strămoşii şi ca şi lor, îi minimizează derapajele şi îi exagerează calităţile.
Este uimitor cu câtă indulgenţă vorbeşte despre dictatura lui Pinochet de pe urma căreia a avut de suferit fiind nepoata preşedintelui înlăturat de la putere de către acesta printr-unul dintre cele mai sângeroase puciuri din istoria universală.