Părinţi şi copii

luni, 27 septembrie 2010

Mi-au plăcut ruşii încă din copilărie, chiar dacă ne-au fost impuşi cu limbă cu tot, deh, asta era directia. De-atunci visez la zăpezile lor nesfârsite, să văd Moscova, Sankt Petersburg, măcar un concert, un balet, cel mai balşoi, câteva biserici, musai să mă plimb cu troica şi mă declar mulţumită.
De la Turgheniev cred că cel mai mult mi-a plăcut Un cuib de nobili. Sau cel puţin aşa credeam până acum.
Boierii lui sunt identici cu ai nostri, ăia citiţi, văzuţi în filme, în poveştile populare auzite de la bătrâni, evident.
Deşi franţuziţi prin scolile şi cafenelele pariziene şi unii şi alţii aparţin aceleeaşi nobilimi încotoşmănate în obiceiuri străvechi, agrare, proteguiţi de aceeaşi orânduială patriarhală.
Aceleaşi decepţii, pudibonderii, acelaşi parfum dulceag al pământului reavăn, pulbere mătăsoasă şi păduri foşnitoare.
În Părinţi şi copii Turgheniev păstrează fresca aşa cum face în toate povestirile sale, pe fundal, şi undeva, într-un colţ, discret, desfiinţează mitul conflictului între generaţii punând faţă în faţă personajele cu cititorul, intervenind din cand în când sfătos, împăciuitor.
Bazarov este într-un conflict permanent cu sine şi cu Lumea, deopotrivă. Veşnicul neînţeles care mai degrabă se află între două scaune, prea deştept pentru generaţia sa, prea evoluat pentru generaţia părinţilor săi, veşnic în căutarea unei identităţi.