Părinţi şi copii

luni, 27 septembrie 2010

Mi-au plăcut ruşii încă din copilărie, chiar dacă ne-au fost impuşi cu limbă cu tot, deh, asta era directia. De-atunci visez la zăpezile lor nesfârsite, să văd Moscova, Sankt Petersburg, măcar un concert, un balet, cel mai balşoi, câteva biserici, musai să mă plimb cu troica şi mă declar mulţumită.
De la Turgheniev cred că cel mai mult mi-a plăcut Un cuib de nobili. Sau cel puţin aşa credeam până acum.
Boierii lui sunt identici cu ai nostri, ăia citiţi, văzuţi în filme, în poveştile populare auzite de la bătrâni, evident.
Deşi franţuziţi prin scolile şi cafenelele pariziene şi unii şi alţii aparţin aceleeaşi nobilimi încotoşmănate în obiceiuri străvechi, agrare, proteguiţi de aceeaşi orânduială patriarhală.
Aceleaşi decepţii, pudibonderii, acelaşi parfum dulceag al pământului reavăn, pulbere mătăsoasă şi păduri foşnitoare.
În Părinţi şi copii Turgheniev păstrează fresca aşa cum face în toate povestirile sale, pe fundal, şi undeva, într-un colţ, discret, desfiinţează mitul conflictului între generaţii punând faţă în faţă personajele cu cititorul, intervenind din cand în când sfătos, împăciuitor.
Bazarov este într-un conflict permanent cu sine şi cu Lumea, deopotrivă. Veşnicul neînţeles care mai degrabă se află între două scaune, prea deştept pentru generaţia sa, prea evoluat pentru generaţia părinţilor săi, veşnic în căutarea unei identităţi.

Pisica. Casa de pe canal

vineri, 17 septembrie 2010

Întotdeauna mi-au fost dragi cuplurile de vârstnici, în special septuagenarii şi peste. Fascinaţia vine din copilărie, de la bunici. Mă uimeau şi nu pricepeam în ruptul capului cum de se înţelegeau doar din priviri, cum îşi vorbeau fără cuvinte, fără semne, doar privindu-se unul pe celalalt, cum râdeau de situaţii comice, fără să se explice, cum îşi iertau greşelile fără să-şi ceară scuze.
Seara, târziu, toropiţi, sfârşiţi de muncă, mai făceau diverse treburi în gospodărie, două mogâldeţe care-şi lipeau frunţile deasupra vreunei cloşti cu pui sau ţinând de capetele aceluiaşi şir de tutun. Acestea sunt primele frânturi din imaginile care-mi vin acum, repede, în minte.
Mult timp am crezut că trudesc împreună în virtutea inerţiei, au muncit pământul şi au crescut animale atâta amar de ani împreună, încât deveniseră un fel de maşinării, se mişcau automat. Ei bine, nu-i aşa. Am înţeles abia când au început să se stingă, când se putea citi în ochii lor teama, disperarea de a nu-şi supravieţui unul celuilalt. S-au dus tăcut când le-a venit vremea, aşa cum şi-au trăit bătrâneţea, împăcaţi, demni, unul după altul, amândoi în aceeaşi lună doar iarna a fost alta.
În Pisica sunt doi septuagenari, uşor debusolaţi, unul mai mult decât altul, unul mai ancorat în tinereţe şi mai greu de împăcat cu bătrâneţea.
Zi de zi se destramă într-un dialog mut pentru ca la sfârşit să se compună, să se adune întregul.
Senectutea aduce iubirea într-o altă formă, cu o altă aromă, cu un altfel de parfum, alte prioriţăţi şi alte valori.
Bătrâneţea proprie se vede deformată şi crudă în ochii unui străin, atunci când n-o recunoşti şi n-o accepţi.
Da, mi-a plăcut foarte mult Pisica, cu tot cinismul de care musteşte fiecare capitol.
Peste Casa de pe canal parcă am trecut mai repede.
Edmee, tânără orfană, primită cu braţele deschise de către familia unchiului, devenită straină prin decesul acestuia fix în ziua în care tânăra ajunge în familia care o adoptase deja. Consideră că este îndreptăţită să judece, să urască, să iubească, să dispreţuiască şi să ceară sacrificii doar pentru că a pierdut mai mult, a suferit mai mult.

Când dracu, Doamne iartă-mă , s-au urâţit românii în halul ăsta?!

duminică, 12 septembrie 2010

Cred că am mai scris pe aici, pe undeva, că îmi place uneori s-o iau la pas prin Bucureşti, să mai respir şi aer de capitală. Poate creşte vreun parc, vreun muzeu, vreun zgârie-nori sau măcar nişte străzi ca lumea şi eu să nu ştiu şi să merg tot pe alea cu găuri. În fine, să mă pun la curent cu ce mişcă.
Prin cartier, printre blocuri, nu s-a schimbat mare lucru. Aceleaşi blocuri gri de zidurile cărora se izbesc aceleaşi expectoraţii cu pretenţie de muzică şi care se preling lipicioase prin aerul prăfos.
Gunoaiele, parcă, mai înfloritoare decât astă-vară, că na, s-a uscat vegetaţia, se zgâiesc glumeţe de după gărduleţele şi bordurile proaspăt plantate.
Oamenii, bucureştenii că acum despre ei vorbim, s-au schimbat ca naiba. Refuz să cred că aşa au fost în ultimii 20 de ani şi n-am văzut eu. Arată mai rufoşi decăt pe vremea aia, de tristă şi din ce în ce mai vie amintire.
Au apărut cozile imense la covrigi, tacâmurile de pui, telemeaua se vinde ca aurul sau cocaina, la gramaj, pâinea la sfert. A reapărut, nu ştiu dacă neapărat se numeşte contrabandă, vânzarea de mezeluri, brânzeturi, cafea, conserve, detergenţi, cosmetice, tigări, pe la colţ de stradă din portbagaj, sacoşă, fuste sau buzunare .
Până şi sacoşele din rafie şi alea confecţionate în casă din prelată de dacie au început să bântuie pe străzi.
Se mănânca in draci, cu disperare, seminţe şi se scuipă peste tot.
Babe obeze, în "blugi" translucizi, meschini pe rânza râncedă, se poticnesc umplând trotuarele. Piţipoance soioase, cu piloziţăţi excesive, acoperite de haine în culori incerte, foste albe sau roşii, fără dinţi şi cu telefoane de sute de euro, bărbaţi gâtuiţi de emoţie cu lanţuri late de-un deget, sugari purtători de zdrăngănele din aur inhalează lacomi aerul viciat de fum de ţigară. Mama de sugari, desigur, persoană respectabilă altfel şi trecută cu puţin de 14 ani, oprită în mijlocul străzii, să pună ţara la cale cu vreo altă fătucă, la fel de tânără şi ocheşică şi la fel de pătrunsă de sentimentul înălţător al maternităţii şi nu doar o dată, îi propteşte aeru' lu' ală micu cu ţigara.
Aşa arată oraşele româneşti la oră de vârf, puzderie pestriţă cu descurcăreala ca profesie de bază aleargă după hrană, vânează reduceri, pândeşte solduri.

Ţara mea inventată

vineri, 10 septembrie 2010

Dacă spun că este o lecţie de patriotism cred ca sună pompos, deprimant-lemnos. Dar chiar aşa şi este, o carte despre cum să fii cetăţean al planetei, să vorbeşti, să gândeşti în mai multe limbi dar să simţi şi să visezi într-una singură.
Am citit aproape tot ce s-a tradus la noi de Isabell Allende, aproape pentru că singura carte pe care n-am citit-o este Zorro şi sper s-o citesc cât de curând posibil, pentru că mi se pare un soi de datorie pe care o am faţă de scriitoare.
Toate cărţile ei mi-au dat senzaţia că stau la o cafea cu o veche prietenă care îmi povesteşte viaţa ei cu bune, cu rele, mai ales cu bune pentru că tonul şi limbajul său nu lasă loc resentimentelor şi dacă n-aş citi tot m-aş simţi vinovată de impietate dacă n-aş asculta confesiunea până la capăt.
Cred că acest sentiment îl am faţă de mai mulţi scriitori sau cel puţin aşa aş explica multele cărţi ale unor scriitori din biblioteca mea. Asta, aşa, în treacăt, fiidcă veni vorba.
Parcă nimeni şi nimic nu o scoate pe Isabel Allende din bonomia ei, moştenită poate, de la bunica ei clarvăzătoare care plutea neştiută prin lungi şi întunecoase coridoare şi care i-a călăuzit drumul începând cu viaţa tumultuoasă din casa spiritelor şi până în momentul în care aşa cum este ea, micuţă, chiliană, considerată de oficialii americani, de altă rasă decât albă, devine blonda înaltă la care visează soţul ei de-o viaţă.
Chile este ţara ei inventată pentru că o iubeşte aşa cum îşi iubeşte copiii, soţul, mama, strămoşii şi ca şi lor, îi minimizează derapajele şi îi exagerează calităţile.
Este uimitor cu câtă indulgenţă vorbeşte despre dictatura lui Pinochet de pe urma căreia a avut de suferit fiind nepoata preşedintelui înlăturat de la putere de către acesta printr-unul dintre cele mai sângeroase puciuri din istoria universală.

Prins

miercuri, 8 septembrie 2010

Prima mea întâlnire cu Petru Popescu a fost pe vremea când făceam rost de cărţi, când era esenţial să cunoşti măcar trei oameni importanţi: băcanu, libraru şi măcelaru. Cum reuşeam să-mi cumpăr cărţi fără să stau juma' de zi la coadă şi să mă aleg şi cu cărţi-marfă greu vandabilă o să povestesc altă dată.
La o astfel de coadă am auzit de Petru Popescu, fugit din ţară, un fost iubit al Zoiei Ceauşescu, romanciar.
Dintre cărţile despre care se vorbea am reuşit să găsesc Dulce ca mierea este glonţul patriei, n-am fost prea încântată pentru că eu îmi dorisem Prins, romanul de debut despre care cunoscătorii din coadă spuneau că este extraordinar.
M-am tot gândit de unde o veni titlul, în mintea mea se înfipsese ideea cum că ar avea legătură cu vreun evadat, citind cartea mi-am dat seama că nu intuisem exact dar nici prea departe nu am fost.
Romanul Prins are trei componente, povestea de dragoste a Inginerului şi a Corinei, despre care se spune că este una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din literatura română, celelalte componente nu mai puţin importante, Bucureştiul anilor 60, un Bucureşti superb, pictural, personal, un oraş aşa cum puţini l-au cunoscut, aşa cum abia dacă ni-l amintim noi, decreţeii, din poveştile altora, verde, fără blocurile sinistre, excrescenţe zdrenţăroase, "muncitoreşti" şi nici mutilat prin împroşcarea lui înspre spaţiile verzi din el şi din afara lui.
Cea mai tulburătoare parte, zic eu, partea în care inginerul este încolţit de viaţă şi de moarte, în egală măsură.
În preajma vârstei de 30 de ani află că suferă de o boală necruţătoare care urmează să-l nimicească într-un an. Moartea îl subjugă, îl năpădeşte treptat chiar îl priveşte-n ochi, i se arată. Realizează că oamenii nu sunt altceva decât o masă amorfă şi doar ingeniozitatea cu care fiecare îşi drămuieşte timpul, îşi gestionează şi îşi urmăreşte convicţiunile, îi separă de moarte, îi indivizualizează. Ateismul şi religia se pun de acord în faţa morţii, căile către ea şi percepţia ei ţin de intimitate.
Revenind la titlu, scriitorul aminteşte către sfârşit, prins nu vine de la captiv ci de la ocupat cu ceva. Treabă de opţiune, de intimitate, ocupat cu viaţa sau cu moartea.

De Petru Popescu mai am în bibliotecă "Să creşti într-un an cât alţii într-o zi", o s-o citesc mai încolo, mi-a plăcut prea mult Prins şi parcă n-aş risca să fiu dezamăgită.

Moş Goriot

miercuri, 1 septembrie 2010

Cartea asta, dacă-mi amintesc bine se recomandă prin şcoala generală. Sau cel puţin aşa era cândva. Cred că trebuie recitită periodic. Dacă nu recitită, măcar ţinută undeva la vedere. S-o ai prin preajmă atunci când ai orice altceva mai bun de facut decât să-ţi suni părinţii dacă sunt cumva la capătul pământului şi n-ai cum să ajungi să te vadă ei, că tu n-ai cum să-i vezi din varii motive, că eşti prea ocupat, că este prea departe, că n-ai chef şi gata, să vezi că bătrâneţea şi boala i-a deteriorat să-ţi amintească de cum vei arăta şi tu peste câţiva ani. Asta când eşti doar copilul cuiva dar când eşti părinte, ar trebui să-ţi amintească dacă ai făcut tot pentru copilul tău, i-ai dat tot ce puteai să-i dai să fie mai presus de toate Om.

În urmă cu mulţi ani am văzut pe peron, la metrou, mi-a atras atenţia de fapt, o tânără de vreo 19 ani, superbă. Arăta ca scoasă din cutie, dintr-o cutie de lux, haine de firmă, încălţări, bijuterii, machiaj, totul arăta impecabil. Când a venit metroul s-a apropiat de ea o femeie modestă, palidă, plină de riduri deşi destul de tânără, până atunci stătuse la câţiva paşi de fată, o privise cu mâdrie şi cu dragoste, ca pe Dumnezeu. Aşa cum orice om îşi iubeşte copilul, asemănarea era evidentă. S-a apropiat şi a vrut s-o pupe pe obraz, pe Păpuşă care nu doar că şi-a ferit obrazul dar i-a şi înfipt cotul în piept, bolborosind încruntată. În momentul ăla am văzut cea mai hidoasă fiinţă de pe planetă. Femeia a rămas plângând pe peron.
De atunci m-am tot gândit la Moş Goriot şi la femeia ştearsă de la metrou, sunt sigură că au greşit undeva.