Acum un an
Pâine clasică
vineri, 25 iunie 2010
Pâine simplă - făină, apă şi drojdie de pe fundul butoiului de vin
Despre dragoste şi umbră
joi, 24 iunie 2010
Mai mult umbră. Dragostea ca suport, refugiu, mângâiere, tămăduire.
Este o carte despre atrocităţile unui regim dictatorial, se subînţelege cel al lui Pinochet deşi nu este pomenit numele dictatorului, ceea ce mi se pare drept pentru că după dictatori nu rămâne decât oroare oricare ar fi numele, oricare ar fi ţara. Despre viaţa normală a trei categorii sociale, trei familii în aceeaşi societate opresivă.
În toate cărţile (poate nu chiar în toate, eu am citit până acum doar nouă :)) Isabelei Allende răzbate un sentiment acut al dezrădăcinării smulse din intimitatea familiei, din cultura străbunilor. Aceeaşi femeie care este preutindeni acasă dar nu aparţine niciunui loc, niciunei persoane, părinte, bărbat, copil, nici sieşi, aşa cum aparţine ţării sale natale, Chile.
De asemenea un alt sentiment omniprezent în cărţile sale este acela al vinovăţiei, al datoriei neonorate. Se simte regretul scriitoarei de a nu fi făcut destul pentru ţară, de a nu fi dat totul. Drept pentru care inventează, se inventează eroină care zdruncină din temelii o guvernare sângeroasă, cum este cazul Irenei din Despre dragoste şi umbră, tânără ziaristă schimbă mentalităţi, revoluţionează presa, spionează şi boicotează poliţia, plecându-şi din când în când capul obosit şi zâmbetul şăgalnic pe umărul celui care îi este hărăzit ca iubire necondiţionată şi ca reazem în înfruntarea ei cu un destin tumultos.
Poezia de săptămâna asta
Rochia - Magda Isanoş
Din lada mirosind a molii şi-a parfum
a scos o rochie din tinereţea ei bunica.
Subţire-i şi uşoară ca un fum,
de parca-ar fi ţesută din nimica.
Ce trist foşneste crinolina de mătase,
volanele i se destramă şi se taie,
şi-n joc de raze, siluete graţioase,
din alte vremi, dansează prin odaie.
Revede balul cel dintâi bătrâna,
işi recunoaşte rochia de fată
şi-i tremură pe-atlasul rece mâna,
de-nduioşare multă-nfiortă.
Şi cum îşi pleacă fruntea tot mai tare,
e-aşa de gârbovă bunica-n vechiul şal...
Ce s-a făcut frumoasa dansatoare
care-a plutit în rochia de bal?
Picioarele uşoare şi micuţe,
şi ochii, şi surâsul strălucit,
în trupul gârbovitei bunicuţe
cum, oare, pe vecie de-au murit?
Şi mi-au răspuns mătăsurile moarte
sau poate chiar bătrâna-n vechiul şal:
nu, n-au murit, dansează mai departe,
mereu în alte rochii, primul bal.
Cavalerul inexistent
sâmbătă, 19 iunie 2010
Agilulfo Emo Bertrandino al Guildivernilor si al Celorlalti din Corbentraz si Sura, cavaler de Selimpia Citeriore si Fez, este întruchiparea tuturor năzuinţelor cavalereşti şi lumeşti, viteaz, demn, cinstit, cu un foarte dezvoltat simţ al onoarei, poate prea dezvoltat. Cavalerul desăvârşit şi visul tuturor femeilor, cu o singură mică hibă, nu dispune de un corp.
Pregătit să lase postul, locul, armura albă-impecabilă oricărui soldat care cumulează calităţile sale, de data asta s-a nimerit să fie un paladin al Regelui Carol cel Mare, Rambaldo.
Un astfel de cavaler nu poate avea decât un scutier pe măsură - Gurdulu, locuitor al Pământului care iubeşte absolut tot ce-l înconjoară până într-atât încât se confundă cu mediul în care trăieşte vremelnic.
Bineînţeles că există şi o iubită, frumoasa şi neînfricata Bradamante. Istovită de războiele purtate în solda regelui îşi perminte din când în când scurte perioade de răgaz în adăpostul tainic al vreunei mănăstiri, scotocind în arhive şi aşternând pe hârtie întâmplări de vitejie şi de dragoste cu cavaleri şi cavaleriţe, aşa cum este şi povestea de faţă.
O carte spumoasă, plină de înţepciune.
Pâine cu mălai
vineri, 18 iunie 2010
Pâine cu mălai sau pâinea săracului. Se numea aşa pentru că nu toată lumea îşi permitea să facă pâine din făină, mămăliga fiind de bază.
Pâinea cu mălai se găsea şi pe mesele tăranilor mai înstăriţi spre sfârşitul lunii iunie, perioadă în care se "măturau" hambarele cu frunze de nuc sau pelin, se aeriseau şi se aşezau la răcoare în aşteptarea făinii proaspete.
Poezia de săptămâna asta
joi, 17 iunie 2010
Vino cu mine la ţară - Tristan Tzara
Casă în construcţie cu ramuri uscate, ca păianjenii, în schele
Înalţă-te în ceruri cu seninătate
Până când norii ţi-or sluji de perdele
Şi stelele: mulţămirea lămpilor pe balcoane înserate.
Între doi castani împovăraţi ca oamenii ce ies din spital
Crescu cimitirul ovreiesc – din bolovani;
La marginea oraşului, pe deal
Mormintele ca viermii se târăsc.
Docarul galben ne aşteaptă în faţa gării
În mine se rup trestii cu foşnet de hârtie
Vreau să mă sfârşesc încet de-a lungul ţării
Şi să-mi ezite sufletul ca dansatorul pe frânghie.
Rătăcesc prin pădure
Cerşetori ţigani cu barbă de cenuşă
Că ţi-e frică dacă-i întâlneşti
Când îşi freacă soarele pleoapa pe poteci.
Călare o să mergem zile întregi
O să poposim în hanurile sure,
Acolo legi multe prietenii,
Te culci noaptea cu fata hangiului.
Sub nuci – pe unde trece vântul greu ca o grădină de fântâni
O să jucăm şah
Ca doi farmacişti bătrâni
Şi soră-mea o să citească gazetele în hamac…
Ne-om dezbrăca pe deal în pielea goală
Să se scandalizeze preotul, să se bucure fetele,
Vom umbla ca agricultorii cu pălării mari de paie
O să facem baie lângă roata morii
Să ne întindem la soare fără sfială
Şi-or să ne fure hainele şi-o să ne latre câinele…
Bookfest. Radu Berceanu n-o fi avut altă treabă?
miercuri, 16 iunie 2010
Cu o listă interminabilă de cărţi la purtător, iacată-mă vineri pe la nămiez, ca tot bucureşteanu sufocat de căldura, de betoane, înecat de pulberea fierbinte, sătul până peste urechi de beneficiile traiului în ditamai metropola europeană şi scârbit de-a dreptul de politică, la Bookfest.
M-am gândit că Iliescu şi-a luat porţia de pupături în bot ieri, azi sigur nu va fi niciun politician ca aştia nu se-arată decât la ore de maximă audienţă şi cu mare tam-tam în presă. Alfel ce sens are să fie iubitori de carte sau de orice altceva şi să-i vadă doar câteva voturi, poate nici juma de urnă.
Standuri doldora de cărţi, reduceri, mai pe sponci, cumpărători mai răruţi, prea mulţi agenţi de pază, mi s-a părut mie şi chiar m-a deranjat un fel de supraveghetoare de la Humanitas, poate un pic cam prea zeloasă, genul ală de amabilitate agasantă din magazine care te scoate din minţi, grămadă pe tine, nici n-ai luat bine mâna de pe un obiect că a şi sărit să-l aşeze cum a fost, chiar daca tu abia l-ai atins sau nici măcar. Un fel de a-ţi bate obrazul pentru dezastrul pe care l-ai pricinuit şi nici măcar n-ai avut bunul simţ să cumperi ceva. La mine, n-a fost cazul, chiar mi-am cumpărat vreo două cărţi.
Norocoasă cum sunt, am prins şi o lansare de carte, despre cai şi pe care bineînţeles că o prezenta, nici eu n-aş fi ales pe altcineva decât pe Cristian Ţopescu. O adevărărată bucurie să-l auzi pe fostul campion de hipism de la Steaua.
Mută de admiraţie şi-oi mai fi avut şi vreun zâmbet tâmp pe faţă, m-a trezit din încântare o tanti c-o îmbrânceală scurtă, "dă-te doamnă din drum să-l văd şi eu pe domnu' Radu Berceanu". N-am apucat să spun nici că nu stau în drum, nici că domnul de la microfon nu este R.B., tanti brânci era în faţă şi pe scenă vorbea traducătoarea cărţii, Mihaela Berceanu, "soţia lu' dom' ministru m-a lămurit un tip cu o sârmă spiralată în ureche, e şi dânsu' în faţă, n-aveţi voie p-acolo". Bine că mi-a spus, dac-aş fi dat cu ochii de "excelenţa sa", mi-ar fi stricat toată ziua. Şi aşa mi-a fost destul să mi se amintească de existenţa lui.
Colţ alb
marți, 15 iunie 2010
Un colţ alb de grădină.
În primii ani de şcoală, când nu prea aveam noţiunea timpului, urmăream cu sufletul la gură colţul ăsta de grădină. Aici înfloreau ca şi acum, crinii pentru buchetele de sfârşit de an. Şi oricât de vigilentă aş fi fost tot dispăreau câţiva care mi se întorceau sub formă de coroniţă cu mult aşteptata carte de premiu. Mult mai târziu am aflat cine-mi "fura" crinii
Şi ultimele căpşune
Pâine cu zer
vineri, 11 iunie 2010
Este pâinea recomandată "la ieşirea din iarnă pentru întremarea organismului slăbit de hainele grele de iarnă, de prăjeli, carnea de porc, uscăciunea legumelor din cămară sau aerul îmbâcsit de la gura sobei".
Trei într-o barcă
joi, 10 iunie 2010
"Victimă a o sută şapte boli fatale", Jerome împreună cu încă doi prieteni la fel de pe ducă plus câinele Montmorency, într-o călătorie de recreere, cu barca pe Tamisa.
O aventură autentică, plină de neprevăut cu multe şi adevărate lectii de viaţă. Neprevăzut este şi comportamentul personajelor, surprinzător nu numai petru grup ci şi pentru ei înşişi, în situaţii limită devine de un comic contagios.
Dincolo de umorul fin, ironia subtilă Jerome K. Jerome creionează tipologiile întâlnite de-alungul celor trei sute şi ceva de km ai fluviului.
Istoria locurilor, întâmplări din vechime evocate pe un ton uneori ludic, alteori amar.
La sfârşitul călătoriei fiecare dintre cei patru îşi savurează momentul de glorie şi îşi reevaluează prioriţăţile.
Poezia de săptămâna asta
Prânzul - Marin Sorescu
Între prânz şi-ntre nemiaz, mă repezeam pe la Ilie
Să ne mai jucăm. Ai lui întârziaseră cu masa
Şi asistam şi eu cum făcea Veta mămăliga.
Femeia sta pe vatră, turceşte,
Apucase ceaunul între picioare - de-o dogorea la pulpe,
De-aia cred că avea picioarele prigorite,
Punea câte-o mînă de mălai, să se închelmeze
Cânta şi mesteca iute, iute cu mestecăul de lemn.
Mămăliga odată prindea formă, ca o mică planetă,
Ca pământul, dacă ar fi fost la început de mămăligă.
În timpul ăsta, Ţaţa Veta mai da şi ordine în dreapta
Şi-n stânga, că introdusese disciplina în casă, instrucţia,
De când murise Ion al lui Ion ăl Mic, bărbatu-său,
Şi luase ea comanda.
- Marioară, râcâie masa, ori mai bine spal-o, fă-i ceva,
Nu te uita-n gura mea, că nu pot să le fac şi eu pe toate.
Tu, Mitră, ce tot lozeşti acolo? (Mitra se uita-n oglindă
Şi-ngâna şi ea un cântec.) Nu te mai fandosi că nu-ţi veniră
Peţitorii, du-te de cere o varză acră de la Nicoliţa,
C-aş mânca cu mămăliguţă.
- E acasă, mă, mă-ta?
Ia şi-o oală de zeamă. Du-te cu bâjba.
Iar tu, Ilie, ia vezi tu pe corlata aia, aţa mai e la locul ei?
Aţă te faci. În casa asta nici un lucru nu se mai găseşte unde-l pun,
Trage un fir dintr-un căpătâi, vezi să nu-l deşiri tot.
Dorele, îţi dete, mă babă-ta laptele ăla?
Vino-ncoa cu oala...
Încet, încet mămăliga prindea forma rotundă a tuciului.
Muierea îşi aducea aminte de ceva şi lua pe deşti un
Cocoloş, îl băga iute-n gură, să nu se ardă.
- Ptiu, că uitai să pun sare. Dă sarea , Marioară.
Ne e pisată?
Păi voi ce păzirăţi până acuma?
Mai e grunjul ăla la oi în bătătură
O lua iar la mestecat, apoi apuca ceaunul de fund cu o cârpă
Şi dădea s-o răstoarne.
- Nu mai puseşi, fa, masa aia că acum ţi-o torn în cap,
Tot n-ai apucat tu să te lai cu iarbă mare de Sân-Toader.
Aoleu, ştirul ăsta rămase neprăjit.
Care dai fuga la Chirimeanţa după o cană de ulei?
Ilie, nu te mişti?
- La care, la a din deal, ori la a din vale?
- A din deal.
Se mai uita puţin în jur, apoi către Trică:
- Şi... la a din vale, du-te tu, Trică, să-ţi dea nişte gaz,
C-am rămas şi fără gaz, deseară iar ne dăm cu deştele în ochi.
Cere-i şi puţină păcură, să ungem carul.
Către Ilie, care o zbughise, ieşea pe poartă: "Vino-napoi
Să-ţi spui ceva, când te întorci cu uleiul, dă o raită pe
La răzoarele lui Lache, smulge vreo trei, patru cepe".
Mai rămăsesem eu, Dorel care se învârtea pe lângă lapte,
Aşteptând să-l pună la fiert
Şi câinele.
- Dorele, pune-i un scaun sub fund câinelui ăstuia
Că l-or fi durând picioarele de cand stă pe-aici şi ne suflă în gură.
Marş, ni! În curte că-ţi frâng mestecăul ăsta pe
Spinare
Răsturna în sfârşit mămăliga pe măsuţa joasă, rotundă,
Că puteai să stai chiar pe duşumea şi să întingi...
Dar în ce să întingi? Aşteptând să-i vină trupa din recunoaştere
O tăia felii mari, cu aţa, potrivea lingurile de lemn,
Da să-şi facă rugăciunea, ofta şi
Odată ieşea în prispă şi striga la mama, tare,
C-avea o voce sonora, scula şi morţii.
- Ţaţă Nicoliţă, Marioara mea nu e pe-acolo?
- Ba e.
- Îi dedeşi varza?
- Îi dedei...
- Auzi, ia vino până la gard să-ţi spui o vorbă.
- Ziceai că-mi împrumuţi o găină. ...Hai s-o prindem
Amândouă, că făcui mămăligă şi mă uit la ea,
Îl dau dracului de post, nu-l mai ţin că tot rău imi merge.
Şi-aş mânca, fa, râmnii la ciorbă de găină cu zeamă de varză...
Pâine cu lapte şi untură
vineri, 4 iunie 2010
Pâine cu lapte şi un strop untură, cât să se ungă palmele.
Este pâinea dimineţilor copilăriei mele, unsă cu unt de casă şi miere, alături de o cană mare de cacao cu lapte, pe vremea când habar n-aveam că alimentele se cumpără sau se fabrică
Este pâinea dimineţilor copilăriei mele, unsă cu unt de casă şi miere, alături de o cană mare de cacao cu lapte, pe vremea când habar n-aveam că alimentele se cumpără sau se fabrică
Călăreţul suedez
joi, 3 iunie 2010
O carte despre un hoţ care a încercat să fenteze destinul şi aproape a reuşit pentru vreo nouă ani şi un soldat aproape devotat.
Pe la 1700 si un pic totul era nesigur în Europa, situaţia politică, economică, biserica, mai hrăpăreaţă decât oricine, nobilime scăpătată, până şi graniţele ţărilor erau relative.
Stabilitatea este întruchipată de un soldat din armata regelui suedez, nobil de onoare, educat, şcolit şi aproape îndrăgostit. Singurul lui păcat, minor, fiind acela că pentru o scurtă perioadă de timp dezertează din slujba regelui Carol al XII-lea al Suediei, hotărât să-şi întâlnească destinul şi să atingă desăvârşirea ca bărbat îşi schimbă identitatea cu "un om fără nume" un hoţ oarecare cu o mulţime de condamnări şi cu poliţia pe urme, spărgător de piatră în Infernul din burta unui munte aparţinând unui episcop al cărui unic ţel în viaţă este acela de a se îmbogăţi.
O poveste cu final previzibil. Tot timpul cât am citit această carte am avut senzaţia că am în faţa ochilor un sat uitat de lume cu uliţe desfundate înmuiat de o ploie pătrunzătoare, mocănească şi că undeva la gura sobei, ascult o poveste veche spusă de un povestitor iscusit.
Poezia de săptămâna asta
Când trece vântişorul - Mihail Lermontov
Când trece vântişorul prin auritul grâu,
Şi-şi leagănă verdeaţa pădurea răcoroasă,
Din umbra dulce-a frunzei sub cerul albăstriu
Voios îmi râde pruna cea dulce şi gustoasă.
Ori când de sub o tufă, în dulcea primăvară,
În ceasul dimineţii, în rumeneala serii
Prietenos priveşte frumoasa lăcrimioară,
Argintul viu scăldându-şi în roua primăverii.
Când pârăiaşul rece, scurgându-se prin vale,
Şoptind, mă acufundă în visuri şi uitare,
Poveşti îmi povesteşte de pacea ţării sale
De unde el porneşte, cântând fără-ncetare.
Atunci mai încetează a mea neliniştire,
Speriată grija zboară din bietul piept al meu,
Atunci pricep că este în lume fericire,
Iar sus în cer albastru îl văd pe Dumnezeu.
