Pâine cu orez şi iaurt

vineri, 28 mai 2010

Reţeta, aşa cum o ştiu de la bunica, "pâine-asta îţi umple masa şi sufletu'. Da' s-o faci cum îţi spui eu şi m-oi pomeni toată viaţa. Cu lapte bătut, smântânit sau lapte în urma putineiului, coaptă-n ţest pe frunze de nuc, viţă de vie sau direct pe vatră şi spoită cu roşie ruptă atunci din vrej. Se lasă niţel, să-i iasă sufletul şi se mănâncă dumicată-n lapte bătut, cu pui rumenit tot în ţest şi cu mujdei. Dup-aia te-nchini, faci crucea maare, că mare şi bun e Dumnezeu. Bei şi-o cană de apă rece şi te dai colo, sub nuc, niţel, să-ţi tihnească a mâncare"

Poezia de săptămâna asta

joi, 27 mai 2010

Vara în oraş - Boris Pasternak

Se vorbeşte pe şoptite,
Glasul parcă ţi se taie,
Iar femeia, de pe ceafă,
Şi-a strâns coama-n creştet, claie.

Stă sub pieptenele greu
Ca sub coif, intr-adevăr,
Când pe spate-şi dă ea capul
Cu podoaba grea de păr.

Strada caldă, noaptea caldă,
Vremea rea se cam abate,
Târşâitul de picioare
Este o realitate.

Chiar că tună! Sus pe bolţi,
Bubuitul - ce năpastă!
Vântul saltă, la un colţ,
Perdeluţa din fereastră.

S-a înstăpânit tăcerea.
Aerul parcă-i de fier
Scăpărările de fulger
Scotocesc nervos prin cer.

Când s-arată dimineaţa
Şi-ncep străzile de ard,
Sugativă prin băltoace
Soarele pe bulevard.

Teii-n floare, secularii,
Teii-nmiresmaţi - mahmur
Cată, li-i necaz pe vreme
Fiindcă n-au dormit destul.

Planul infinit

Planul infinit - un gherghef pus la dispoziţie de Univers pe care însăilezi, brodezi, după iscusinţa fiecăruia, împliniri, iluzii, deziluzii, apropieri, depărtări, orori, singurătăţi. Din când în când arunci o privire peste umăr, vezi "dacă îţi place modelul care-a ieşit" sau alegi altceva. O infinitate de opţiuni, pierzi timpul alegând, făcând planuri sau te arunci în vâltoare şi indiferent cum ajungi pe malul celalalt, drumul, viaţa însaşi este un câştig.
Este o carte despre copilărie sub cerul liber, despre maturitate, orgolii rănite, prietenii durabile, căsnicii, medii sordide, respect, ierarhii, ghetouri, hipioti, Flower power, nomazi, segregare, copiii războiului din Vietnam, comunism, droguri, periferii. America anilor 60-70. Despre toate astea cu savoare, delicateţe, căldura, tandreţe.
Subiectul, amplu, generos, un el şi o ea, crescuţi aproape din acelaşi trunchi, plămădiţi din acelaşi aluat, două destine în oglindă.

Muzica de astăzi

miercuri, 26 mai 2010

Rusaliile

marți, 25 mai 2010

Pentru mine, mult timp Rusaliile însemnau sărbătoarea aia cu multe oale de pământ împodobite cu flori, muşcate, iasomie, trandafiri, frunze de nuc, buchete mari de cireşe sau ciorchine grele de căpşune. Străchini înflorate pline ochi cu orez cu lapte aburind, o lingura mare de lemn ţintuită de o bomboană spirtoasă în orezul moale. Cu cât mai multe, cu atât mândria, mai mare. Era şi un fel de concurs pe uliţele satului, între noi ţâncii de grădiniţă, câştiga cine avea mai multe străchini şi oale de împărţit prin vecini, neştiind ca fiecare dintre aceste seturi sub numele rostite şoptit de bunica mea, însemna un părinte, un frate, un văr, un unchi, un copil, toţi suflete chemate prea devreme la Dumnezeu şi care aveau să ne vegheze mulţi, mulţi ani.
A venit apoi rândul oalelor şi străchinilor smălţuite cu aceleaşi linguri de lemn. Au urmat cana de porţelan, farfuria din acelaşi porţelan ieftin, pictate cu cele mai urâte flori pe care le-am văzut vreodată, lingura de tablă, după care a venit rândul sinistrelor castroane de tablă şi căni aşijderea pe care bunicul le numea "de cazarma", insoţite de ligura de inox ruginibil în maxim două săptămâni.
Următorul la rând a fost plasticul în cel mai sumbru gri sau alb murdar, cu inox chinezesc de data asta. Am străbătut rapid "epoca yena" şi iată-ne ajunşi înapoi la ceramică şi vase de lut în care musai să fierbi sarmale, "vasele romane" asortate cu acelaşi inox chinezesc. Împodobitul a devenit ornat cu flori din florărie, foarte rar din grădina proprie.
Peste toate aceste epoci ale orezului cu lapte pudrat cu scorţişoară, au rămas trandafirii şi dulcea amintire a bunicilor şi a câtorva nume şoptite peste zefirul de tămâie şi scorţişoră.
Cum şi de ce a devenit sărbătoare legală, zi liberă, încă mi-e neclar. Celebrăm orezul cu lapte sau Sâmbăta Morţilor ? Mi-e greu să cred că legiuitorul a avut în minte, Pogorârea Duhului Sfînt

Mâine în bătălie să te gândeşti la mine

vineri, 21 mai 2010

Victor, scenarist, puţin peste miezul nopţii, se trezeşte ţinând în braţe cadavrul celei care urma să-i devină amantă, Marta.
În camera alăturată doarme copilul de doi ani al acesteia, ultimul la care s-a gândit femeia şi singurul care i-a presimţit sfârşitul.
Într-un alt oraş dintr-o altă ţară, soţul Martei asistă, privind peste umăr, strecurându-se bicisnic în anonimat, la moartea amantei sale.
Mâine în bătălie să te gândeşti la mine este o carte despre felul cum împovărează hazardul conştiinţa, despre cum viaţa altora influenţează în luarea unor decizii.
După noaptea nefastă, Victor se poartă ca un criminal care se întoarce tot timpul la locul faptei simtindu-se asimilat familiei.
Faptul că este ultimul care a văzut-o în viaţă, obsesia proximităţii morţii îl îndrituieşte să se comporte ca un executor testamentar moral, se asigură că Marta pleacă pe lumea cealaltă cu reputaţia intactă, că fiul ei se va trezi a doua zi fără sa sesizeze diferenţa faţă de precedeta, că înmormântarea este ceea ce merită, se apropie de familia ei, îi celebrează viaţa şi îi deplânge moartea.

Poezia de săptămâna asta

joi, 20 mai 2010

O clipă - Octavian Goga

Abia ne-am revăzut o clipă
Şi iar ne-a despărţit talazul
Pândea din umbră nenorocul
Când tu-mi încolăceai grumazul.

Dar revederea noastră mută
A fost de-ajuns ca să-nfiripe
Un înţeles de-o viaţă-ntreagă
În fâlfâirea unei clipe.

Mi s-a părut că-n largul mării,
În noaptea neagră şi afundă,
Văd la lumina unui fulger
O luntre care se cufundă.

Muzica de astăzi

miercuri, 19 mai 2010

Grădina din debara

joi, 13 mai 2010

După cum se poate vedea pe-aici, printre muzici şi poezii, imi plac florile, de toate culorile, clasele şi categoriile. Şi-mi place să le plantez, cresc, eu. Să le ştiu de mici, să le vorbesc, să le bibilesc, să le alint.
De vreo doi ani şi un pic, de cand am mâţuce a trebuit să renunţ la această pasiune pentru că oricât m-am străduit eu şi ele, nu se pot obişnui neam, plantele cu pipi de mâţe la rădăcină şi noi cu mirosul. Aşa că gradinaritul a rămas o preocupare de week end, la ţară şi cam fără poze din lipsă de timp.
Eh, stând eu aşa, şi gândindu-mă, cu mâţele pe genunchi, cum să fac să-mi treacă dorul de grădinărit, mi-a venit o idee. Nu vă gândiţi că am început să cresc plante în dulap, la neon. Nu, mult mai economic, zero consum de energie şi de spaţiu. Plante sau cărniţă, depinde de starea de spirit, la cutie şi în debara. După douăzeci de zile iese o bunătate de tocăniţă. Asta, doar din prima recoltă.

Poezia de săptămâna asta

Blesteme(Tudor Arghezi) - George Topârceanu

Uşure, prin leşia dimineţii,
La ceasul când se iscă precupeţii
Am fost lovit din trecere o babă
Ce se ivise-n calea lumii, slabă.
Gândul, rămas în urma mea,
O a ghicit zicând pre ea:

În două surcele de vreasc să se facă
Picerele tale, făptură buimacă.
Plesni-ţi-ar timpanul,
Să n-auzi când trece traivanul.
Să uiţi la cetanii tipicul
Şi psalmii în zi de Crăciun.
Să n-ai după masă tutun.
Să-ţi pută buricul.

Vedea-te-aş în vreo fiţuică
Pus cu litere de-o şchioapă.
Curge-ţi-ar pe-o nară ţuică,
Pe cealaltă numai apă.
Lăuda-te-ar Bogdan-Duică
Şi pupa-te-ar Popa Iapă!

Răstoarne-se cerul, să-ţi cadă-mprejur
Tăria sfărmată în cioburi de-azur.
Pornească-se vântul, când somnul începe,
La cap să-ţi necheze o mie de iepe.

Stihia, deasupra, să macine-n guşe
Ninsori de funingini şi ploi de cenuşe.
Să latre la tine, căzut în noroi,
Zăvozii furtunii cu coada vulvoi.
La urmă şi munţii, sculaţi în picioare,
Cu labele-n şolduri pornind fiecare,
Pe creştet să-ţi calce, făcându-te turtă,
Să nu se cunoască genunchii de burtă.
Pe tine, jivină de mare valoare,
Te blestem s-adormi de-a-n picioare
Şi când vei cerca să mai scrii vreo sudalmă,
Să-ţi fete un şoarice-n palmă.

La fund, călimara aproape uscată
Să aibă şi-o muscă-necată
Şi stropi de negreală zvârlind pe hârtie,
Peniţa crăcită să nu vrea să scrie.
Un dinte să-ţi crească, de cremene lungă
Întors către lume să-mpungă,
Iar altul, de cocă şi moale, atins,
Să-l simţi că te doare-ntr-adins...
La urmă, o droaie de tipuri nefaste,
Profund imbecile şi vag pederaste,
Să-ţi strâmbe-n neştire ţinuta şi graiul,
Şi-n uliţi să crească alaiul
Vârtej petrecându-te-n cale
Păcate, măscări, osanale.

Iar tu, piază-rea,
Nu te depărta
De prin preajma sa.
Dă-i în ochi albeaţă,
În păr mătreaţă,
În nas roşeaţă,
În inimă un ceas rău.
În piept o scoabă
Şi-n pat o babă.
Fă din el păpuşe,
Să-l strivească-n uşe
Fată jucăuşe:

Să-i smulgă urechea şi ţâţele,
Să-i curgă prin coate tărâţele,
Stuchi-l-ar mâţele!

Muzica de astăzi

miercuri, 12 mai 2010

Şobolanul

Mai mult decat viaţa unui şobolan, este o lecţie de adaptare, de supravieţuire. Lupta pentru supravieţuire şi pentru perpetuarea speciei, ceva de genul să trăiască cine este mai puternic şi mai sănătos, cine merită. Restul trebuie sa moară, să devină hrană pentru supravieţuitori. O luptă continuă a şobolanului pentru viaţă şi o luptă continuă a omului pentru stărpirea şobolanilor şi a bolilor pe care le poartă. Uimitor cât de puternic şi de inteligent ca individ şi de câtă solidaritate este capabil atunci când este încolţit, când pericolul îl depăşeşte ca apoi să redevină ce-a fost, cel mai aprig duşman al propriului semen.
Nu-mi amintesc de vreo altă carte care să-mi fi stârnit atâtea sentimente contradictorii, aci imi era milă, imi era simpatic, pe pagina următoare ba ma îngrozeam, ba repulsia atingea cote maxime.
Povestirea alternează persoana întâi cu persoana a doua, nici nu mai ştii daca nu cumva şobolanul ăsta chiar face parte din specia umană sau tu aparţii uneia din cele mai josnice categorii de vieţuitoare. În final te lămureşte autorul: "Nu uita, cititorule, că descriind într-o manieră minuţioasă, naturalistă, viaţa unui şobolan, m-am gândit la tine”.
Un şobolan cu o viaţă plină de cautări, de frământări, de angoase şi regăsiri şi ca noi toţi, cu puţine momente de răgaz, de împăcare cu sine şi cu ceilalţi.

Poezia de săptămâna asta

joi, 6 mai 2010

Baladă somnambulă - Federico Garcia Lorca

Verde, cât de drag mi-eşti, verde,
Verde vânt. Şi ramuri verzi.
Barca peste valul mării
şi calul în munte, sus.
Ea cu umbra-n cingătoare
în balconul tău visează,
părul verde, verde faţa,
cu ochi de argint, ca gheaţa.
Verde, cât de drag mi-eşti, verde.
Pe sub luna mea ţigancă
lucrurile stau privind-o
şi ea nu le poate vede.

Verde, cât de drag mi-eşti, verde.
Stele mari de promoroacă
vin cu peştele de umbră
ce deschide drum luminii.
Vântu-l freacă cu aspreala
ramurilor lor, smochinii
şi, motan viclean, zbârleşte
muntele agave acre.
Cine va veni? Pe unde?
Stană, în balcon rămasă
trupul verde, părul verde,
marea-amară ea visează.
Prietene, eu vreau să schimb
calul meu pa casa sa,
frâu-l dărui pe oglindă
şi cuţitul pe manta.
Din păşunile din Cabra
sângerând, acuma vin.
Tinere, dacă-aş putea
acest târg l-aş încheia.
Dară eu nu mai sunt eu,
casa mea nu mai e-a mea.
Vreau, prietene, să mor
omeneşte-n pat la mine.
De oţel, ar fi mai bine,
cu cearşafuri de olandă.
Nu vezi rana despicată
de la piept la beregată ?
trei sute de roze negre
pe pieptaru-ţi alb dau floare.
Sângele ţi se prelinge
iscodind spre cingătoare.
Dară eu nu mai sunt eu,
casa mea nu mai e-a mea.
Lasă-mă să urc încalte
la balcoanele înalte,
lasă-mă să urc, mă lasă
pân’ la verzile balcoane.
La balcoanele de lună
unde apa-adânc răsună.

Şi cei doi se suie-acum
la înaltele balcoane.
Lăsând urmă şi de sânge
şi de lacrime pe drum.
Lampioanele de tablă
peste case tremurau.
O mie de tamburine
de cristal zorii răneau.

Verde, cât de drag mi-eşti, verde,
verde vânt şi ramuri verzi.
Prietenii-amândoi suiră.
Vântul le lăsa în gură
gust de mentă şi de fiere,
şi un gust de busuioc.
Spune-mi und-i, frăţioare,
fata-ţi tristă, în ce loc?
Câte dăţi te-a aşteptat !
Câte dăţi te-o aştepta
părul negru, chipul proaspăt,
în balconul verde, oaspăt !

peste ochiul de fântână
mi se legăna ţiganca.
Părul verde, verde faţa,
cu ochi de argint, ca gheaţa.
Peste apă ea atârnă
de un ţurţure de lună.
Noaptea se făcu intimă
ca o piaţă mică, mică.
Gărzile civile bete
poarta o izbeau cu sete.

Verde, cât de drag mi-eşti, verde,
Verde vânt şi ramuri verzi.
Barca peste valul mării.
Şi calul în munte, sus.

Ada sau ardoarea

miercuri, 5 mai 2010

Începe aşa, o carte veche, citită şi răscitită pe alocuri imbogăţită cu adnotări ale unuia dintre personaje. O carte scrisă-n timpuri şi locuri diferite, despre membrii unei vechi familii de nobili ruşi peregrini prin Europa şi in fine, stabiliţi pe cuprinsul mai multor state din America.

Un Jurnal de familie având în centru o pereche de îndrăgostiţi a căror dragoste unică, presărată cu mici intermitenţe de adormire, revine de fiecare dată mai intensă, mai îndatoritoare.

În firul poveştii există un fel de linie de demarcaţie pe care o induce scriitorul, o linie de sosire după care te intrebi, oare ce urmează? Momentul în care ea află că sunt fraţi, ce vei citi mai departe doar o cronică de familie sau o poveste de dragoste?

Iubirea şi toate vârstele ei, adolescentină, nebună, salbatică, lipsită de false pudori. Iubirea adultă, matură, mistuitoare, mefientă şi iubirea tandră, aşezată, îngăduitoare. Iubirea completă păstrată cu aceeaşi candoare şi prospeţime timp de şaptezeci de ani

Muzica de astăzi