Parfum de carte

miercuri, 23 septembrie 2009

Relaţia mea cu cărţile a început cam pe la 5 ani, cum ar fi în zilele noastre, la grădi. A fost îndrăgostire la primul miros. N-aveam cărţi, nu ştiam să citesc, nici nu bănuiam plăcerea lecturii. Eh, atunci am descoperit cărţile, cărţile vechi şi noi cu mirosul lor inconfundabil. Unii spun că ar fi mirosul plumbului din cerneala tipografică, alţii, că ar fi mirosul de hârtie. Nu, mie imi miroase a carte, a iarbă, a scorţă de copac, a fum, a scrum, a pământ reavăn sau pătruns de uscăciune, a vânt, a arşiţă, a tot şi atât. Au trecut mulţi ani de atunci şi tot imi place acel miros, mi se pare cel mai sublim parfum. Spre placuta mea surprindere mai sunt persoane care simt la fel si ca acest viciu se şi mosteneste.
Ţicneală, sau nu, ador felul în care mă consumă fiecare carte, plenitudinea pe care mi-o conferă.