Adamclisi

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Nu stiu de ce ma asteptam ca Adamclisi(Biserica Omului)sa tina pasul cu vremea. Cred ca a mers un timp cu toate ale ei, la mica distanta in urma generatiilor, cu mausoleul impunator, muzeul atipit, topit in somnul ranced salin, cetatea muta. Si s-a oprit. Am gasit-o asa cum mi-aminteam din copilarie, de pe la sfarsitul anilor 70, aceeasi localitate tacuta, ingenuncheata neputincioas in fata timpului. Cu blocuri cenusii cicatrinzand peste vara vineteala hornurilor improvizate. Cu magazinul satesc, un fel de casa batraneasca parasita, prabusita intr-o rana, cu ulite prafuite, stirbe, in amortire. Oamenii cred ca sunt usor schimbati, hainele lor sunt cu mai mult plastic si inscriptionate mai strident, dar cu acelasi iz de sfarsit de ani 70. Asa arata acum Adamclisi. M-as fi asteptat la fosgaiala unei statiuni, un fel de destinatie turistica, avand magazine, tarabe, bazaruri cu Mausoleul imprimat pe batiste, tricouri, esarfe, brichete, brelocuri, suveniruri, scrumiere, vase, vaze, ceva care sa-ti aminteasca de Trofeum Traiani, de vitejia soldatilor romani, de inversunarea de granit a dacilor barbosi. Habar n-am, voiam un magnetel de frigider de pe care sa ma priveasca un dac incruntat, o cusma, un scut. Voiam sa cumpar ceva, orice, un obiect pe care sa-l trimit unei prietene, intr-o tara nordica. Mi-ar fi placut sa ma laud cu ceva.
Am lasat in urma comuna stearsa ca o parere, ca un vis si pe locuitorii ei, sa-si poarte povara, stanjeneala de a fi avut stramosi despre care sa spune ca ar fi fost cei mai viteji dintre traci.