"- Păi cum să-ţi spun eu să înţelegi?! “La ţară” este un fel de “acasă” a unei ţări. Cred că d-aia se spune “plec la bunici, la ţară” şi nu “plec la bunici, la sat”
- Şi oraşul ce este ?
- Oraşul este “la serviciu” al unei ţări. Cum ar veni, Fabrica. De aia oamenii merg la ţară, să se odihnească. De fapt, merg acasă. Tu n-ai văzut că râd când se întorc acasă, în sat? Aşa, ca-n concediu. Eu aşa cred, de aia se spune, “la ţară” şi nu “la sat”.
- Oraşului de ce i se spune “la oraş” şi nu “la fabrică” sau “la serviciul ţării”?
- Păi se spune. Am auzit eu, se spune “la muncă”. Oraşul este ceva provizor. Locul unde merg oamenii să câştige bani. Unii se intorc seara acasă, alţii se întorc la bătrâneţe. De întors, tot se întorc. “
Ăsta este unul dintre cele mai interesante dialoguri pe care le-am purtat în viaţa mea.
Undeva, intr-un sat uitat de lume, sub fruntea unui deal impadurit din Prahova. Mogaldeata din fata mea, un baietel de “aproape 9 ani” imbracat intr-un tricou roz, fost rosu, imprimat cu o grimasa palida, zambata a lui Freddie Mercury. Baiatul, Madalin nu stie cine este muzicianul din Orasul de Piatra, crede ca este fotbalist “sau cam asa ceva i-a spus tusa Tanta cand i-a adus tricoul de la Ploiesti. Era aproape nou”. In timp ce-mi povesteste despre unchi, matusi, vaca “ aia, baltata cam da cu picioru’, da’ are fro 11 chile de lapte pe seara”, priveste departe peste culmea boltita in burta padurii de fagi, “spre asfalt“ . Observasem din prima clipa cercelul cu steluta verde-brotacel care-i ciobea urechea stanga, dar m-am facut ca nu-l vad, poate imi povesteste despre el. Sigur are si el o poveste ca si cizmele de cauciuc, mult prea mari, “ale lu’ unchiu Fane” si sapca decolorata, “de la un sofer de tir”. Am avut dreptate, Cercelul a inceput sa-si turuie povestea. Adastase in urechea micutului in urma cu vreo 2 ani cand parintii acestuia au venit in concediu. Sunt plecati la munca in Spania de aproape 5 ani. “Si mami si tati” . “Tati este zidar si mama nu lucreaza, a plecat la tati sa ii faca de mancare, sa-i spele, sa-i faca curat in rulota, sa aiba grija de el”. Bineinteles ca nu m-am putut abtine, ascunzandu-mi cat am putut eu de bine, si nu mi-a iesit, uimirea, indignarea. “Da’ tu??!! de tine cine are grija? Bunicii?” “Nu, ca n-am bunici. Nu-i am aici. Sunt la Focsani, cu verii mei ca si parintii lor sunt plecati in Italia. De noi, de mine si de sor’mea vede tusa si unchiu’ care acum sunt la munca, la Ploiesti. Vin mai pe seara cu naveta. Da, are si ei trei copii, da’ mari, doi sunt la Ploiesti la gazda, la liceu si unu, la scoala de politisti de la Breaza. Pe sor-mea a adus-o barza, aici apare un zambet, un zambet smecheresc, in Spania. Au adus-o ai mei cand au venit in tara, odata cu cercelu’ asta, cu diamant.”
N-am mai vrut si nici n-am mai putut sa aud si alte povesti ale lui Madalin. Mi-a ajuns atat cat aflasem. Dealurile din jur pareau sa paseasca spre mine si chiar le-am simtit apasarea, undeva, in adancul meu. Urcand in masina, un larevedere gatuit mi-a zburat peste umar. N-am mai raspuns intrebarii strigate dinspre padure, de deasupra starului indian, “da’ tu ai copii?”
Ce sa-i fi raspuns? Ca, "da, am un copil la care merg chiar acum si in fiecare seara si ca de fapt, sticla verde din urechea lui nu este diamant"?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu