Cum am fost adoptati

joi, 24 septembrie 2009

In urma cu doi ani, in primavara, un mieunat sfasietor umplea parcarea unui Carrefoure. Cautam in jur si nu vedeam nicio mata, nimic, in ciuda faptului ca mieunatul venea de peste tot. Le-am zarit pana la urma printre rotile masinilor. mici, mici de tot, se clatinau bezmetice pe langa o bordura.
Primul gand a fost ca tre’ sa iau si eu una pentru ca mi-o doresc de o suta de ani. “Si cu celelalte ce facem? Le luam pe toate. Doar nu o sa stai in mijlocul parcarii sa tragi la sorti care sa moara si care sa traiasca. Pe care o luam? Vezi ca nu stii?” Asa mi s-a parut ca l-aud pe sotul meu, eu eram toata o fericire, radeam si plageam cu patru mate agatate de pantaloni. Erau atat de pricajite, cu ochii goi, fara privire, mai aveau si niste culori incerte. Repede-repede de parca le furasem si ne era frica sa nu ne prinda cineva si sa ni le ia, le-am varat intr-o cutie si asa le-am tinut in brate, cu ditamai cutia de televizor, distanta de niste zeci de km, pana undeva la tara. Trebuia sa le luam cu noi in week end, nu puteam sa le lasam in Bucuresti, singure.
In prima noapte le-am hranit cu picatura de lapte scursa de pe deget, pentru ca bineinteles, atat am fost de zapaciti de incantare ca nu ne-a mai trecut prin cap ca trebuie hranite. Ne-am prins abia in puterea noptii si in creierul muntilor, cand n-am mai facut fata mieunelilor.
Asa am inceput noi ca fericiti tolerati a patru pisici. Am invatat o multime de lucruri de la ele, de pilda, am inteles adevarul absolut al filosofiei lor de viata
“Cainele despre om – Ma ingrijeste, ma hraneste, ma iubeste, oaau,cred este zeu!
Pisica despre om – Ma ingrijeste, ma hraneste, ma iubeste, oaau, sunt zeita!”