A mai trecut o vara

luni, 21 septembrie 2009

Tandari s-a facut si vara asta. Franturi de mare, episoade scurte de munte, macar am avut culoare, o paleta imensa. Mi-e dor de o vara a mea. De fapt, imi doresc un an cu trei veri, o primavara, cinci toamne, doar octombrie, si doua ierni. Si toate astea sa fie azi, acum.

Diamantul verde-brotacel

joi, 17 septembrie 2009

"- Păi cum să-ţi spun eu să înţelegi?! “La ţară” este un fel de “acasă” a unei ţări. Cred că d-aia se spune “plec la bunici, la ţară” şi nu “plec la bunici, la sat”
- Şi oraşul ce este ?
- Oraşul este “la serviciu” al unei ţări. Cum ar veni, Fabrica. De aia oamenii merg la ţară, să se odihnească. De fapt, merg acasă. Tu n-ai văzut că râd când se întorc acasă, în sat? Aşa, ca-n concediu. Eu aşa cred, de aia se spune, “la ţară” şi nu “la sat”.
- Oraşului de ce i se spune “la oraş” şi nu “la fabrică” sau “la serviciul ţării”?
- Păi se spune. Am auzit eu, se spune “la muncă”. Oraşul este ceva provizor. Locul unde merg oamenii să câştige bani. Unii se intorc seara acasă, alţii se întorc la bătrâneţe. De întors, tot se întorc. “
Ăsta este unul dintre cele mai interesante dialoguri pe care le-am purtat în viaţa mea.

Undeva, intr-un sat uitat de lume, sub fruntea unui deal impadurit din Prahova. Mogaldeata din fata mea, un baietel de “aproape 9 ani” imbracat intr-un tricou roz, fost rosu, imprimat cu o grimasa palida, zambata a lui Freddie Mercury. Baiatul, Madalin nu stie cine este muzicianul din Orasul de Piatra, crede ca este fotbalist “sau cam asa ceva i-a spus tusa Tanta cand i-a adus tricoul de la Ploiesti. Era aproape nou”. In timp ce-mi povesteste despre unchi, matusi, vaca “ aia, baltata cam da cu picioru’, da’ are fro 11 chile de lapte pe seara”, priveste departe peste culmea boltita in burta padurii de fagi, “spre asfalt“ . Observasem din prima clipa cercelul cu steluta verde-brotacel care-i ciobea urechea stanga, dar m-am facut ca nu-l vad, poate imi povesteste despre el. Sigur are si el o poveste ca si cizmele de cauciuc, mult prea mari, “ale lu’ unchiu Fane” si sapca decolorata, “de la un sofer de tir”. Am avut dreptate, Cercelul a inceput sa-si turuie povestea. Adastase in urechea micutului in urma cu vreo 2 ani cand parintii acestuia au venit in concediu. Sunt plecati la munca in Spania de aproape 5 ani. “Si mami si tati” . “Tati este zidar si mama nu lucreaza, a plecat la tati sa ii faca de mancare, sa-i spele, sa-i faca curat in rulota, sa aiba grija de el”. Bineinteles ca nu m-am putut abtine, ascunzandu-mi cat am putut eu de bine, si nu mi-a iesit, uimirea, indignarea. “Da’ tu??!! de tine cine are grija? Bunicii?” “Nu, ca n-am bunici. Nu-i am aici. Sunt la Focsani, cu verii mei ca si parintii lor sunt plecati in Italia. De noi, de mine si de sor’mea vede tusa si unchiu’ care acum sunt la munca, la Ploiesti. Vin mai pe seara cu naveta. Da, are si ei trei copii, da’ mari, doi sunt la Ploiesti la gazda, la liceu si unu, la scoala de politisti de la Breaza. Pe sor-mea a adus-o barza, aici apare un zambet, un zambet smecheresc, in Spania. Au adus-o ai mei cand au venit in tara, odata cu cercelu’ asta, cu diamant.”
N-am mai vrut si nici n-am mai putut sa aud si alte povesti ale lui Madalin. Mi-a ajuns atat cat aflasem. Dealurile din jur pareau sa paseasca spre mine si chiar le-am simtit apasarea, undeva, in adancul meu. Urcand in masina, un larevedere gatuit mi-a zburat peste umar. N-am mai raspuns intrebarii strigate dinspre padure, de deasupra starului indian, “da’ tu ai copii?”
Ce sa-i fi raspuns? Ca, "da, am un copil la care merg chiar acum si in fiecare seara si ca de fapt, sticla verde din urechea lui nu este diamant"?

Adamclisi

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Nu stiu de ce ma asteptam ca Adamclisi(Biserica Omului)sa tina pasul cu vremea. Cred ca a mers un timp cu toate ale ei, la mica distanta in urma generatiilor, cu mausoleul impunator, muzeul atipit, topit in somnul ranced salin, cetatea muta. Si s-a oprit. Am gasit-o asa cum mi-aminteam din copilarie, de pe la sfarsitul anilor 70, aceeasi localitate tacuta, ingenuncheata neputincioas in fata timpului. Cu blocuri cenusii cicatrinzand peste vara vineteala hornurilor improvizate. Cu magazinul satesc, un fel de casa batraneasca parasita, prabusita intr-o rana, cu ulite prafuite, stirbe, in amortire. Oamenii cred ca sunt usor schimbati, hainele lor sunt cu mai mult plastic si inscriptionate mai strident, dar cu acelasi iz de sfarsit de ani 70. Asa arata acum Adamclisi. M-as fi asteptat la fosgaiala unei statiuni, un fel de destinatie turistica, avand magazine, tarabe, bazaruri cu Mausoleul imprimat pe batiste, tricouri, esarfe, brichete, brelocuri, suveniruri, scrumiere, vase, vaze, ceva care sa-ti aminteasca de Trofeum Traiani, de vitejia soldatilor romani, de inversunarea de granit a dacilor barbosi. Habar n-am, voiam un magnetel de frigider de pe care sa ma priveasca un dac incruntat, o cusma, un scut. Voiam sa cumpar ceva, orice, un obiect pe care sa-l trimit unei prietene, intr-o tara nordica. Mi-ar fi placut sa ma laud cu ceva.
Am lasat in urma comuna stearsa ca o parere, ca un vis si pe locuitorii ei, sa-si poarte povara, stanjeneala de a fi avut stramosi despre care sa spune ca ar fi fost cei mai viteji dintre traci.

Poze

joi, 3 septembrie 2009

Draga Doina. Doinita.

Multumesc pentru cele 266 de poze cu tine pe care mi le-ai trimis din concediu. Ma bucur ca v-a placut si ca v-ati distrat in Turcia. Sau Grecia? Cipru?
N-am reusit sa-mi dau seama din noianul de explicatii aferent fiecarei poze.
Mi-a placut modul in care ti-ai asortat treningul azuriu cu talpa-platforma si mai ales cu rubinul singeriu al cerceilor. In spate, nu-mi dau seama ce se vede, parca ar fi o cofetarie, dupa piramida de trigoane pufoase, aurii, din vitrina.
In mod deosebit mi-au placut pozele de pe plaja, faptul ca in toate esti cu tigara in gura, nota de eleganta si distinctie pe care ti-o da stransura ridurilor din jurul gurii.
De asemenea nu ma pot satura privindu-va in cele 76 de poze de la masa. Felul in care ranjesc farfuriile, rascolul legumelor, bucatile de carne pe jumatate mestecate. Spuneai tu ca ala micu nu se da in vant dupa carne, o molfaie si o scuipa inapoi. Cum ati asezat voi resturile de pui, asa, frumos, langa farfurie!
Si George. Cum isi mangaie el burtica de sub mutra perplexa a lui Che! Nu se vede foarte bine, s-a mai ingrasat sau si-a schimbat lantul? Mi se pare mie sau asta este mai scurt? Parca mai scurt si mai gros cu vreo 10 grame. Lantul, nu gatul.
Foarte frumoase si alea in care esti tu in fata magazinului de bijuterii. Nu e magazin de bijuterii?! E biserica?! Ahaaaaa, acum inteleg. De-aia ai treningul roz si pandantul cu perle!!
Auzi? Da’ te superi daca nu ma uit decat la primele 7 poze? Ideea cred ca am prins-o,
v-ati distrat, v-ati odihnit si bineinteles, ati facut multa miscare. Tu mai ales. In aproape toate pozele esti in trening. Si ati mancat in fiecare zi, asa am vazut, asa arata data afisata in coltul din dreapta jos. Sa va fie de bine! Bine ai venit din concediu!
Mi-a fost dor de tine. Abia astept sa-mi povestesti despre neamurile de la Adancata. Stii tu, de prostata lui unchiu’ Nelu, de a cincea sarcina pierduta a lui Mimisor, de fufa de colega a lui George care ii face ochi dulci, la care nu stii tu ce-o fi gasit sefu si cum iti faci sange rau si nu se merita. Zau ca nu!