Cu pejosul prin Bucureşti

vineri, 22 ianuarie 2010

Ca să ajung în parc a trebuit să merg pe jos, ceea ce s-a dovedit a fi o decezie nu foarte inspirată. Data viitoare merg cu maşina sau cu taxiul pentru că nu se ştie ce obstacole pot sa întâmpin. Ca ieri, de pildă.
Iată-mă înarmată cu un entuziasm "mare cât inima mea" vorba unui consilier ministerial, şi-n parc. Să înfrunt nămeţii, să fac poze, să mă bucur de zbenguiala fulgilor de nea, deci cu bună dispoziţie cât cuprinde. Adevărat, cam distonantă în raport cu realitatea geopolitică, economică, socială, da' pot eu să mă opun pornirilor năvalnice? Mai ales că nu se ştie peste câţi ani se mai bagă zăpadă.

E, şi cum mergeam eu aşa, zâmbind unui gând al zăpezilor de altădata, mă pomenesc, era să zic bot-în-bot, da' nu zic, botul lui era cam la vreo două capete distanţă şi în virtutea inerţiei fac un pas în dreapta să treacă omul. Amândoi n-am fi încăput pe două palme de potecă bătătorită, pe trotuar. Mă uit stânga, dreapta, mai mulţi oameni procedaseră la fel, o femeie c-un copil în braţe, o bătrânică împreună cu cele patru sacoşe ale ei, un grup de copii cu ghiozdanele-n spate. Toţi stăteam cuminţi cu zăpada dincolo, mai sus de ghete ca să treacă muntele de care vă spuneam şi cum stam eu aşa, ca la barieră, mă dumiresc, muntele, cam mult spus munte, era mai degrabă maidan, era cu incă vreo patru ca el, unul purta o agendă în mână, unul îşi băga şi-şi scotea ceva în mama lu' ăla de l-a ţinut în picioare şi nu i-a "dat nimic, nici de-o ciungă", altul proiectează o flegmă în frumuseţe de omăt. Când să treacă al patrulea, al cincilea şi al şaselea, îmi trece şi mie perplexitatea şi revin pe potecă. Nu mă bazez nici pe principiul priorităţii de dreapta, nici pe faptul că sunt femeie şi că normal este ca un bărbat să fie politicos. Greşit. Socoteala mea s-a dovedit a fi greşita. Imediat mă apostrofează al cincilea jăndar', "de ce n-aşteptaţi doamnă, să trecem, nu vedeţi că n-avem loc?", "eu văd. dumneavoastră?" "Şi ce? vrei să mă bag eu în zăpadă? Nu vezi ca sunt în misiune cu colegii mei care-a trecut?" Nici prin cap nu-mi trece să obstrucţionez organele în misiune, aşa că mă bag înapoi în colţul meu de zăpadă şi aştept să treacă însă nu pot să nu fiu indignată şi să nu caut explicaţii. Oamenii, aşa or fi primit ordine, să meargă drept înainte şi la a doua, să facă la stânga. Dacă ar fi făcut altfel, pierdeau, doamne-iarta-mă, şirul şi nu mai ştiau unde să facă stânga. Sau, poate s-or fi crezând coloană oficială, că erau mai mulţi de doi sau treaba lor. Cin'zeci de metri mai încolo mă întâlnesc cu un om fără adăpost, uşor euforic, îmi face loc, "vă rog, doamnă" "mulţumesc" "săru' mâna". Merg mai departe, în parc, c-un "mulţumesc" în gând pentru omul străzii, aproape că mi-a salvat bucuria zăpezii.