marți, 23 noiembrie 2010
Acum un an
Neam de vuiton
vineri, 19 noiembrie 2010
Acu jde ani am primit o poseta d-astea la moda, un un fel papornitoi cu care se uzmesc mecdoancele intre 14 si 68 de ani. M-am uitat eu cam chiondoras cand am primit-o, n-o fi vreo aluzie de genul, "poate c-ar trebui sa ne vedem si cu alte persoane si uite, ia-ti un geamantan si-o vacanta prelungita unde-oi vrea tu. Numai, du-te!" N-a fost asa, a fost doar un cadou si io, fata cu naturelu simtitor am zis ca s-o port cateva zile ca n-o fi foc. M-a tinut maximum o saptamana si-a fost suficient sa ma ia si-n ziua de azi c-un cutit in sale. Pai, da, pentru ca incapeau in ea, un chil de lapte, doua kg de morcovi, trei de cartofi, un pachet de cafea, o sticla de apa minerala de doi litri si vreo trei franzele. O umpleam si-n fiecare zi pentru ca nu-mi placea sa umblu cu cogeamite scrotul sugusat atarnand-mi de gat.
Ma tot intreb, ce-o cara cuconetul in coscogea hardughia. Pe unele mai ca le inteleg, si-au luat-o ca sa para fundu mai mic, altele mai cara una, alta de pe la piata, asa cum faceam eu, fatucile care au si-o scoala-n drum spre mall, or fi avand pe langa ustensilele de sulimeneala si niscaiva carti. Da' sa fii tu, ditamai politicianca si sa te descentrezi carand papornita, nu inteleg. Daca tot dai o gramada de bani pe ea, pe care tre' sa-i castigi tare usor ca altfel n-ai baga in cinci catarame mii de euro, macar de ti-ar face fundul nitelus mai obraznic, sa nu mai arate ca tabela de marcaj de pe Santiago Bernabeu, cat de plata si de lata. Macar creeaza niste locuri de munca, angajeaza vreo doi muncitori s-o mute prin tara. Fa, naibii, ceva util cu investitia aia daca de spinarea ta te doare-n paispe, barem pune banii la treaba, ca doar este un bun mobil neimpozbil de vreo doua ori mai scump decat un microbuz scolar
Poza de aici
Poezia de săptămâna asta
sâmbătă, 13 noiembrie 2010
Gerul - I.A. Bunin
Puternic arde-a stelelor arcadă,
Calea Lactee se prelinge lent.
Iar curtea troienită de zăpadă
E doar un licăr, viu, fosforescent.
Lumina vânătă şi argintie,
Luminile lui Orion din cer,
Te-mbracă, pură, ca-ntr-o feerie
Vrăjind ninsorile captive-n ger.
Fosforic aburesc zăpezi, şi - iată
Zăresc cum scapără din gene-acum
Pe umerii tăi leneş aruncată,
Blana de gheaţă ca un alb parfum,
Cum pâlpâie cerceii, cum palpită
Întunecaţii ochi ca stele vii
Ce sfredelesc cu-o foame-nsufleţită
Văzduhul printre genele-argintii.
Cu nunta la fotograf
luni, 8 noiembrie 2010
Habar n-aveam că mai există fotografi specializaţi în nunţi, botezuri şi parastase. Adică fotograful ăla "de studiou" care te pune să te uiţi în zările trandafirii. Tu, cu noian de flori de măr în coc, rochia musai să fie imaculată indiferent că ai douăj de chile sau trei qintale, sau Doamne fereşte, eşti borţoasă în lunea a paişpea, după socotelile unor mătuşi de-a opta spiţă. Mătuşile lui. Ale tale ştiu şi susţin că eşti neprihănită, "fată cu situaţie ce-o fi văzut la sfrijitu- ăsta că nu face de ea?!".
E, studioul trebuie să fie prevăzut cu diverse piese de mobilier reprezentând de pildă, prosperitatea ori sacrificiul, după caz , o ditamai columna de mucava, dup-aia, rolul fiecăruia în această afacere, ea, pe scaun cu buchetul prăvălit pe bombeuri şi el cu mâna pe umărul ei, protector sau cu aerul "te ridici cand zic io".
Credeam că toată lumea care îşi pune pirostriile are un prieten, pe cineva care să-i facă poze să nu fie nevoie să plătească pe unul care să-i aşeze cu mâna, stai aşa, fă aşa, zi aşa. Na, că m-am înşelat. Sunt unii care dau bani să fie fotografiaţi profi.
Aşa cum am văzut de unăzi în Herăstrău, stăteau ăia smirnă, cum li se spunea. Şi odată izbucneşte pozarul, "ţine-o domne, de mână, ce dracu, aşa, ca şi când ţi-ar plăcea. Uită-te în ochii ei ca şi când ai iubi-o!"
poza de aici
Poezia de săptămâna asta
joi, 4 noiembrie 2010
Crizanteme - Dimitrie Anghel
Se trec şi florile de toamnă, cele din urmă flori, şi-n casă
Lîngă oglinzile-obosite, o fată şubredă şi pală
Preschimbă florile în vase, evlavios ca o vestală.
Mor florile mîhnite, toamna, în casa cui n-a fost mireasă...
Înc-un mănunchi, şi cîte visuri şi primăveri — cîtă ruină !
Dac-ar avea grai ca să spuie, oglinda cîte n-ar mai spune;
A tale braţe obosite putere n-ar avea s-adune
Troienele de flori bogate, culese zilnic din grădină.
Norocu-ntăilor brînduşe culese-n zori de zi pe rouă...
Cum s-a trecut, şi cum trec toate pîn' vine moartea să te cheme;
Azi vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme;
În lacrimi tremură oglinda ca faţa apelor cînd plouă.
Şi-mbrăţişaţi alături plîngem, plîngi blîndă, candidă vestală,
Din lacrimi liniştea sporeşte, ş-a fi tîrziu pricepi ce-nsamnă.
Brînduşele-nfloresc de-a pururi şi poate soarele de toamnă
S-o-nduioşa ca să-ţi arunce pe frunte mîndra lui beteală.
